Principiul repetiției sau compulsiunea la repetitie are două perspective: (1) psihopatologia, care reprezintă procesul inconștient, prin care persoana se plasează activ în situații neplăcute, repetând astfel experiențe vechi, fără a-și aminti de prototipul lor și (2) psihanaliza - desemnează existența unui „simptom” care, practic, devin fenomene de repetiție. Simptomul reproduce, mai mult sau mai puțin deghizat, anumite elemente ale unui conflict din trecutul individului.

În opinia psihologului Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), putem înțelege, deci, că principiul repetiției se referă la faptul că suntem ghidați, conștient sau inconștient, să retrăim aceleași scenarii vechi, pe care le cunoaștem deja și care ne produc o plăcere imediată, prin simplul fapt că ne mențin în zona de confort.

“Asta nu înseamnă că suntem masochiști când alegem aceleași tipare toxice pentru relațiile noastre sau alte situații din viața noastră. Principiul repetiției face referire la o nevoie neuronală profundă, o nevoie a creierului nostru, de face un minim de efort în acțiunile de zi cu zi. Din acest motiv, ne va ghida să alegem ceea ce ne este deja cunoscut, pentru e nu fi nevoiți să căutăm moduri noi de reacție la ceva nou, diferit. Iar asta, indirect, se traduce în plăcere imediată, pentru că lipsa de efort, de schimbare și familiarul în sine sunt o parte percepută ca fiind plăcută. Deci, dacă te-ai surprins vreodată întrebându-te „Cum am ajuns iarăși aici? Nu am învățat nimic?!”, îți pot spune că da, poate ai înțeles rațional lecția însă nu ai integrat-o emoțional și nu ai făcut nimic să „cureți” locul în care a fost gândul sau emoția care te tot aduce înapoi la același tipar”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Principiul plăcerii/neplăcerii

Mai mult decât atât, specialistul consideră că prin plăcere înțelegem satisfacerea unei nevoi, iar acest principiu vizează funcționarea mintală în sensul că ansamblul activității psihice are ca scop să evite neplăcerea și să procure plăcerea. “Pentru că „neplăcerea” este legată de creșterea cantității de excitație – vezi ce simți de fiecare dată când trebuie să faci o schimbare - iar plăcerea de reducerea acesteia, principiul plăcerii este considerat a fi un principiu economic. Practic, acest principiu se bazează pe ideea că vom căuta să obținem plăcerea imediată, în detrimentul celei date de ceva care ne oferă rezultate bune într-un timp mai lung – ca de exemplu, a alege o salată în locul unei prăjituri”, declară Andra Tănăsescu.

Acest principiu al plăcerii a fost preluat de către S. Freud de la Fechner („principiul de plăcere a acțiunii"), care susținea că nu numai finalitatea urmărită de acțiunea umană este plăcerea, dar și actele noastre sunt determinate de plăcerea sau de neplăcerea procurate în prezent.

Astfel, tiparele pe care le retrăim, aparent la nesfârșit, sunt de fapt lecții pe care avem nevoie să le privim atent și emoții sau convingeri cu care să lucrăm conștient pentru eliberarea de ele sau modificarea lor.

“Simpla conștientizare a „căilor greșite” este un pas enorm și totodată incomplet în rezolvarea unor astfel de tipare. După observarea și conștientizarea lor, este important să le lucrezi cât să te poți elibera cu adevărat de credințele limitative și emoțiile care te ancorează în situații de genul. Creierul nostru va căuta în permanență calea de a obține plăcerea imediată, cu cel mai mic efort, deci dacă nu prelucrăm lucrul care ne face să ne păstrăm „loialitatea” față de acel tip de situație, el ne va conduce, constant, înapoi către oameni și situații similare”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă, este Psiholog, Coach Wing Wave, Trainer NLP și Consultant Panorama Socială. A urmat studiile în psihologie, cu specializări în terapia de cuplu și familie, dans terapie, somato-terapie, NLP și lucrul cu proiecțiile sinelui. Și-a propus ca prin ceea ce face să aducă în viața fiecărei persoane cu care lucrează un plus de conștientizare, cunoaștere și încredere în propriile forțe. Obiectivul ei este să ofere cât mai multe din experiența ei, atât personală cât și profesională, astfel încât să producă schimbări semnificative în viețile celorlalți.

Persoanele ce fac parte din sistemul auditiv-digital sunt caracterizate de nevoia de a găsi un sens al lucrurilor, al situațiilor și de nevoia de a înțelege. Sunt persoane preponderant raționale, logice și structurate în gândire, care dezvoltă un dialog interior extrem de accentuat. Acestea poartă conversații interioare cu ei înșiși și conversații imaginare cu diverse persoane spunându-le ce a rămas nespus, întrebându-le diverse și „primind” răspuns.

Potrivit cunoscutului psiholog Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), auditiv digitalul adesea se întâmplă să creadă ca au vorbit deja cu o persoană, că au facut deja o acțiune în timp ce toate acestea se întâmplă doar în imaginația lor. Învață prin așezarea mentală a lucrurilor, sunt mai puțin spontani deoarece le place să gândească mult, să se bazeze pe logică, pe fapte și pe cifre în luarea unei decizii. Memorează pe secvențe, pași, proceduri.

Cum recunoști un Auditiv-Digital?

Privit din punct de vedere al limbajului corpului, persoanele din această categorie tind să adopte caracteristici date de sistemul secundar de reprezentare. Totuși, majoritatea pot fi definiți de o rigiditate corporală evidentă, tensiune musculară accentuată și dureri de articulații sau de musculatură.

“Nu este însă un reper fix, fiind destul de maleabili și influențați de restul sistemelor de reprezentare. Singura excepție poate apărea atunci când diferența dintre nivelul de manifestare a AD față de celelalte sisteme este semnificativ mai mare. În ceea ce privește limbajul folosit de persoanele AD, putem observa cuvinte precum: proces, gândire, logică, decizie, motivație, credință, etc. La nivel de verbe folosite, cel mai des îi putem auzi spunând că se gândesc, că învață, cred, consideră, se informează. Deci, practic, tot ce ține de descrierea unui proces cognitiv, de gândire, se va regăsi în limbajul unui AD. La nivelul expresiilor folosite, păstrează același tipar care „îi dă de gol”, privitor la gânduri, cogniții, analiză, etc.: „să rămânem conștienți că”, „înțeleg că știi că”, „am decis că”, „experiență de viață”, „am credința că”, etc.”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Ce îi deranjează pe Auditiv-Digitali?

Mai mult, specialistul afirmă că auditiv-digitalii sunt persoane care au o activitate mentală foarte pronunțată. Astfel, există o serie de lucruri care pot fi extrem de deranjante pentru ei.

“Un lucru deranjant poate fi viteza redusă a unei conversații. Persoanele cu AD ridicat sunt, în general, persoane care gândesc mult, la multe și foarte rapid. Se pot plictisi extrem de repede dacă discursul interlocutorului este lent. Al doilea lucru care îi scoate din pepeni este o discuție fără sens. Cum am zis, persoanele AD sunt genul de oameni care se bazează pe logică, rațiune, structură, strategii. Orice discuție abstractă, fără fapte clare sau fără dovezi le poată provoca frustrare sau lipsă de interes. Se pot trezi în conflicte foarte des, pentru că uită să spună ce au gândit. Acesta este un lucru extrem de deranjant pentru un AD, pentru că, în mintea sa, a avut deja conversația, a pus deja întrebarea, a dat deja directivele. Astfel că, odată ce este întrebat despre ceva ce are impresia că a trăit deja – rulând deja în mintea sa conversația de mai multe ori – se poate înfuria sau simți neascultat”, declară psihologul Andra Tănăsescu.

Totodată, orice discuție despre emoții, trăire, spiritualitate sau un subiect lipsit de dovezi concrete și logică îi poate crea disconfort. Pentru că multe dintre aceste lucruri nu au o definiție clară, logică, analitică, simpla „presiune” – reală sau nu – de a spune ce simt, de a participa la o conferință despre spiritualitate, le poate da o senzație de disconfort, plictiseală, frustrare sau tensiune.

“Vorba multă, fără scop. Este un alt aspect care le provoacă o stare neplăcută. Faptul că vorbesc în gol, fără sens sau că pur și simplu, discuția în sine nu are nici o logică, îi poate obosi foarte mult. Din ce motiv? Pentru că, voluntar sau nu, vom căuta să dea sens experienței, informației și să o codifice pe „limba lor”. Acest lucru le poate epuiza foarte multă energie și resurse interioare. O frustrare foarte mare pe care o pot simți este presiunea din partea altora de a simți, așa cum o fac ei. Desi cu toții avem impresia că alții trăiesc ca noi sau că o persoană rațională este rece și deconectată de la emoții, adevărul este altul. O persoană rațională poate simți emoțiile, însă le privește dintr-un punct detașat, astfel încât să le poată face față. Este o strategie pe care multe persoane o adoptă, conștient sau nu, pentru a gestiona cât mai ușor trăirea emoțională”, conchide psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă, este Psiholog, Coach Wing Wave, Trainer NLP și Consultant Panorama Socială. A urmat studiile în psihologie, cu specializări în terapia de cuplu și familie, dans terapie, somato-terapie, NLP și lucrul cu proiecțiile sinelui. Și-a propus ca prin ceea ce face să aducă în viața fiecărei persoane cu care lucrează un plus de conștientizare, cunoaștere și încredere în propriile forțe. Obiectivul ei este să ofere cât mai multe din experiența ei, atât personală cât și profesională, astfel încât să producă schimbări semnificative în viețile celorlalți.

Oricât de curios ar părea, copacii sunt ființe relaționale. Aceștia au nevoie de o multitudine de alte organisme vii pentru a-și continua viața, pentru a crește, pentru a se reproduce. Acestea se lipesc de rădăcinile copacilor și extind sistemele de rădăcini pentru a le ajuta să extragă apa și nutrienții din sol și să le transmită la cele mai înalte frunze.

În opinia cunoscutului psiholog Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), relația dintre oameni și copaci este atât de specială și importantă, aceștia având mult mai multe lucruri în comun decât cunoaștem (sau dăm importanță) mulți dintre noi. Acest aspect include faptul că atât oamenii, cât și copacii conțin în mare parte apă, împărtășim caracteristici fizice similare și fiecare dintre noi este complet unic. În plus, oamenii și copacii sunt interdependenți – noi inspirăm oxigen și expirăm dioxid de carbon, în timp ce copacii iau dioxid de carbon și eliberează oxigen.

De ce sunt copacii ființe sociale? De ce împart hrana cu propria specie și, uneori, ajung chiar atât de departe încât să-și hrănească ”concurenții”?

“Motivele sunt aceleași ca și pentru comunitățile umane: există avantaje în a lucra împreună. Un copac nu este o pădure. Pe cont propriu, un copac nu poate stabili un climat local consistent. Este la cheremul vântului și al vremii. Dar împreună, mulți copaci creează un ecosistem care moderează extremele de căldură și frig, stochează multă apă și generează multă umiditate. Și în acest mediu protejat, copacii pot trăi până la vârste foarte mari. Pentru a ajunge la acest punct, comunitatea trebuie să rămână intactă, indiferent de situație. Dacă fiecare copac s-ar adapta numai pentru el însuși, atunci mulți dintre ei nu ar ajunge niciodată la bătrânețe.

Uscările regulate ale unora ar duce la multe goluri mari în zona respectivă, ceea ce ar face mai ușor ca furtunile să pătrundă în pădure și să smulgă mai mulți copaci. Căldura verii ar ajunge la ”podeaua” pădurii și i-ar usca. Fiecare copac ar avea de suferit.

Oamenii și copacii - similarități

Caracteristici fizice. “Oamenii și copacii, stau în poziție verticală, cu o coroană în vârf și membre care decurg dintr-un trunchi central. În plus, modelul de ramificare tubulară al plămânilor noștri seamănă cu sistemul radicular al multor copaci”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Unicitate și frumusețe. “Fiecare om și fiecare copac este unic și nu există doi care să fie exact la fel. La copaci culorile pot varia, ramurile pot crește și se pot îndoi în unghiuri diferite, iar mugurii și florile apar în locuri diferite. La fel ca oamenii, copacii au rate de creștere diferite, cu variații în înălțime și volum. Unii cresc înalți, în timp ce alții sunt scunzi. Unii rămân subțiri, iar alții cresc mai groși. Unicitatea și diversitatea evidente atât la copaci, cât și la oameni ajută la transformarea lumii într-un loc mai interesant și mai frumos!”, declară specialistul.

Dependența de apă. “Atât oamenii, cât și copacii sunt formați în mare parte din apă și se bazează pe această resursă pentru a supraviețui. Majoritatea copacilor sunt formați din mai mult de 50% apă. În mod similar, o persoană adultă este formată din aproximativ 70% apă. Fără apă, viața nu ar fi posibilă nici pentru oameni, nici pentru copaci”, este de părere psihologul Laura Maria Cojocaru.

Încrederea în alții. “Știați că există la fel de mulți microbi pe corpul uman ca și celule umane reale? Chiar dacă acești microbi nu fac parte din organism, ei îndeplinesc funcții importante pentru viața umană. La fel ca oamenii, copacii se bazează și ei pe alte organisme vii pentru supraviețuire și reproducere. De exemplu, mulți copaci se bazează pe anumite ciuperci pentru a se lipi de rădăcini și pentru a le permite să extragă suficientă apă din sol. În plus, mulți copaci și arbuști (inclusiv cireșul, caisul, vișinul, mărul. părul, prunul, printre alții) se bazează pe insecte polenizatoare pentru a schimba polenul din florile lor pentru a se regenera și reproduce”, explică psihologul.

Trăiesc în comunități. Potrivit unui articol din Smithsonian din martie 2018, cercetătorii au adunat dovezi care arată că arborii aceleiași specii sunt de fapt organisme comunale (cum ar fi oamenii) și pot chiar să formeze alianțe cu copacii din alte specii. Cercetătorii au descoperit, de asemenea, că arborii pădurii au evoluat pentru a trăi în relații interdependente și de cooperare care sunt susținute de comunicare și o inteligență colectivă similară unei colonii de insecte sau unui oraș.

Relația simbiotică dintre oameni și copaci. „Copacii și oamenii au o relație interdependentă. Un exemplu este că inspirăm oxigen și expirăm dioxid de carbon. Copacii, pe de altă parte, iau dioxid de carbon și eliberează oxigen în atmosferă. Rolul pe care îl joacă copacii în ecosistem este vital pentru viața umană și a altora ființe și organisme vii de pe pământ. În plus, copacii ne sprijină prin oferirea de umbră și adăpost, prevenirea eroziunii solului, servind drept scuturi de vânt, curățând apele subterane și furnizând hrană”, consideră specialistul.

Copaci și simțul locului. „Copacii ne conectează cu locul în care trăim. Ochii noștri sunt adesea atrași de copaci când ieșim în aer liber și ne pot servi drept repere și ne pot ajuta să ne găsim drumul. Mulți oameni își amintesc conștient sau subconștient un loc pe care l-au vizitat după tipul de copaci erau prezenți și pot avea un sentiment sau o amintire care le vină în minte când văd un copac”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI) și președinte și fondator al Asociației ”Generația Iubire” este Psihoterapeut şi Trainer în Programare Neuro-Lingvistică. A studiat natura minţii umane urmând 9 formări profesionale cu abordări diferite - psihoterapie integrativă, hipnoză clinică, relaxare și psihoterapie ericksoniană, psihoterapie de cuplu și familie, psihologie clinică, neuro-programare lingvistică, terapii florale Bach, consultant Panorama Socială, instructor internațional yoga. De peste 12 ani ghidează oamenii atât în ședințe individuale cât și de grup și organizează cursuri şi traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să-și acceseze și utilizeze la potențial maxim resursele interioare.

„Taci, nu mai plânge!” Câți dintre noi n-am auzit asta crescând? Majoritatea copiilor încă o aud. Este o replică, care se perpetuează până în ziua de azi, ca un ecou care se propagă, sigur și precis. Vine din urmă cu foarte mulți ani și a trecut ca o moștenire, de la o generație la alta. Unii au refuzat această moștenire, în timp ce alții au ales să și-o asume, dar și să o paseze mai departe.

Potrivit cunoscutului psiholog Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI), atunci când ni se interzice să plângem, practic ni se neagă trăirea emoțiilor din acel moment. Dacă peste această respingere și interdicție, până la urmă, vine și un comentariu de genul „te faci de râs”, „mă faci de rușine”, „o să râdă lumea de tine”, „nu trebuie să arăți că ești slab” ș.a.m.d., se pornește un domino de efecte care, în lanț, ajung să ne strice treburile ca adulți.

“Atunci când ni se zice să nu mai plângem, ni se neagă întreaga existență din acel moment. Ajungem să învățăm că nu vom fi niciodată doriți și acceptați dacă ne arătăm suferința și astfel, alegem să nu mai arătăm ceea ce simțim. Practic, începem să ne deconectăm de la trăirile noastre interioare și să ne gândim emoțiile. Acest lucru duce la raționalizare, la accesarea și folosirea resurselor care nu ne pot ajuta cu adevărat să găsim soluții. Fără a ne da voie să simțim și să manifestăm emoțiile trezite de diferite evenimente, ajungem să ne simțim blocați în mintea și corpul nostru, trăind cu un sentiment de inadecvare dar și de greutate, ducând după noi acele greutăți emoționale neprocesate”, explică psihologul Andra Tănăsescu.

Deprindem mecanisme de coping care pot deveni problematice

Mai mult, specialistul este de părere că ajungem să ne formăm mecanisme prin care să nu mai reacționăm emoțional, dacă ajungem să credem că exprimarea emoțională este greșită. Formăm un fel de pârghie care ne trece direct în rațional și putem ajunge într-atât de departe, încât atunci când apar evenimente noi ce pot trezi emoții, să nu avem nici o reacție.

“Acest lucru poate fi problematic atât în relație cu ceilalți, cât și cu noi înșine. Sunt persoane care, spre exemplu, ajung să se judece că n-au nici un fel de sentiment sau trăire emoțională și își construiesc credința că sunt „stricați” și că nu merită să se bucure de viață. Emoția reprezintă energie. Precum curentul care trece prin cabluri și alimentează orice dispozitiv conectat la el, similar funcționează și emoțiile pentru corpul nostru. Dacă noi trăim emoții, dar le blocăm repede într-un recipient imaginar, din dorința de a nu le lăsa să se manifeste, practic blocăm energia acelei forțe vii și ajungem să fim încărcați cu toate acestea. Greutatea acelei energii stagnante din corp se duce pe organe și astfel, putem ajunge să ne îmbolnăvim fizic, din cauza reprimării suferinței emoționale. Din moment ce exprimarea emoțională vine, de cele mai multe ori, în interacțiunile cu ceilalți, dacă ajunge să o asociem cu un comportament nedorit, putem opta să limităm sau chiar să oprim orice interacțiune cu cei din jur. De ce? Pentru că este mai simplu să eviți să trăiești emoții noi, să fii provocat, decât să trebuiască să faci față unor posibile provocări noi, neprevăzute. Astfel, plânsul este întotdeauna îndreptățit și potrivit pentru copilul care plânge, căci el încă nu știe o altă modalitate de a-și exprima emoțiile. La fel și pentru noi, adulții, atunci când nu avem la îndemână acea altă cale de exprimare, când ne ia trăirea pe dinainte sau când ăsta e pilotul automat cu care am crescut”, declară psihologul Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică (INLPSI).

Sfaturile psihologului: Ce poate ajuta în situațiile în care copilul plânge „din nimic”?

Ascultarea empatică fără a judeca, pentru că el are nevoie ca emoțiile sale să fie recunoscute, nu are nevoie de sfaturi (valabil de multe ori și pentru noi, ca adulți).

Verbalizarea – să-i dăm un nume emoției, ca să o poată recunoaște ulterior.

Respectul – venim în întâmpinarea emoției exprimate și îi arătăm că i-o respectăm, că ea este reală pentru el, iar noi nu o minimizăm.

Înțelegerea – îl putem invita să vorbească despre ce s-a întâmplat și ce nevoie nu i-a fost îndeplinită în acel moment. În felul acesta îl ajutăm să gestioneze emoțiile și să descopere modalități de reglare a lor, având ca rezultat dezvoltarea lor ca adulți echilibrați, capabili de a-și gestiona emoțiile chiar și în cele mai provocatoare momente ale vieții lor.

Andra Tănăsescu, vicepreședinte al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă, este Psiholog, Coach Wing Wave, Trainer NLP și Consultant Panorama Socială. A urmat studiile în psihologie, cu specializări în terapia de cuplu și familie, dans terapie, somato-terapie, NLP și lucrul cu proiecțiile sinelui. Și-a propus ca prin ceea ce face să aducă în viața fiecărei persoane cu care lucrează un plus de conștientizare, cunoaștere și încredere în propriile forțe. Obiectivul ei este să ofere cât mai multe din experiența ei, atât personală cât și profesională, astfel încât să producă schimbări semnificative în viețile celorlalți.

În natura relației există ceea ce se numește: capacitatea de a soluționa problemele, sau în limbajul nostru, “iscusință nativă”. Mulți o învață, însă puțini o dețin în caracterul lor. Cei care o învață dezvoltă și exagerarea ei, în care “pot rezolva toate probleme altora” și nu mai lasă pe nimeni apropiat să se descurce prin a căuta soluții.

În opinia psihologului Alexandru Pleşea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minţii, aceștia devin un fel de “erou” sau salvator pentru cei de lângă el. Această tipologie, diametral opusă cu naturalul de a ajuta, doar atunci când ajutorul este cerut, duce la o caracteristică nouă, aceea de a opri pe cei apropiați să se descurce prin “iscusința lor nativă”.

“Cu toate că, la prima vedere, această tipologie de “om săritor” și “iscusit la toate” este de apreciat, chiar invidiat pe alocuri, el nu face decât să oprească, prin funcția care se numește “ignoranță” pe cei apropiați lui să găsească propriile lor soluții, adică de “a-și pune grăsimea din cap, sau creierul, la treabă”. Programul social, numit “altruism”, educat din toate familiile care ne-au oferit suport emoțional de mici, s-a instalat cu repeziciunea unui fulger, prin însuși exemplul altora în fața noastră. Nu știm să spunem NU unui apropiat, pentru că apare teama de a fi respins de acesta pe viitor. Această incapacitate de a “a refuza” devine un bagaj greu de dus la drum lung. Un astfel de om devine sclavul propriilor lui convingeri și valori implementate în el, fără ca el să știe că îi sunt oferite ca program social, și având cu deplină și de neînțeles convingere, că asta e natura lui. Un astfel de om este greu de schimbat și de pus în poziții de conducere sau de a deveni un lider”, explică psihologul Alexandru Pleșea.

Ajutându-i prea mult pe alții, nu mai avem timp să ne ajutăm pe noi

Mai mult decât atât, specialistul este de părere că această tipologie este ghidată de societate să ajute atât cât își întinde plapuma și în general, să-și vadă de treburile altora din jurul lui, și mai puțin de ale lui.

“Câți oameni oare nu am văzut, care obosesc, se spetesc, se consumă pentru toți ceilalți din jurul lor, doar din cauza programului social repetat, fără să se ocupe cu adevărat, conștient și sârguincios de propria condiție. Oare un astfel de om nu bănuiește că ajutându-i constant pe alții, nu mai are timp pentru el însuși? Vindecarea unui astfel de comportament este dezvățarea programului social repetat, numit “altruism” și incorporarea disponibilității în comportament pentru acolo unde ar fi nevoie de el. Din nefericire, din cercetările mele, “altruismul” programat nu poate fi dezvățat, mai ales de cei trecuți de 45 de ani. Repetiția acestuia a fost de prea multe ori și sistemul nervos este dator pe viață repetiției. Un astfel de om, nici dacă ar ști că oprește pe altul să creeze ceva, sau nu lasă pe altul să găsească propria soluție, tot nu s-ar putea opri din altruism și ar face tot ce poate, pentru a nu-l lăsa pe cel din fața lui să creeze ceva.Înțelegerea la “de ce ajut” poate fi o soluție. Poate cea mai bună. Ea va aduce un răspuns intern, de la care poate pleca fiecare în cum și când oferă ajutor cuiva”, conchide psihologul Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții.

Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții, este sociolog, psihoterapeut, hipnoterapeut și trainer în programare neuro-lingvistică. A studiat natura minții umane în trei sisteme educaționale diferite – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și România și de peste 10 ani organizează cursuri și traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să afle ce posibilități au când își folosesc resursele intelectuale și să arate abilitățile pe care mintea noastră încă le are latente.

Lupii, strămoșii câinilor la un anumit nivel, sunt una dintre cele mai cooperante specii canine. Această tendință de cooperare derivă din faptul că fiecare subiect are nevoie de alți membri ai grupului pentru a obține resurse și pentru a-și crește șansele de supraviețuire.

În opinia cunoscutului psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), haita funcționează ca o unitate în care fiecare individ colaborează la apărarea teritoriului, la vânătoare și la creșterea descendenților. Din acest motiv, chiar dacă între lupi există o ierarhie clară, subordonații pot oferi ajutor dominanților pentru a obține toleranță socială într-un fel de schimb de mărfuri.

„Lupii pot face pace după agresiune, pot consola victimele unui conflict și pot calma agresorii. Acest set de comportamente, numit și strategii post-conflict, necesită o atenție socială față de starea emoțională a celorlalți și capacitatea de a coordona reacțiile adecvate. Și lupii adulți se joacă: se angajează în lupte de joc, care seamănă foarte mult cu luptele reale, modulându-și fin acțiunile motrice și interpretând rapid intențiile colegilor de joacă, menținând astfel starea de spirit jucăușă non-serioasă. Toate aceste abilități cognitive și sociale au fost un teren fertil pentru selecția artificială operată de oameni pentru a redirecționa înclinația de cooperare a lupilor către relația afectivă câine-om”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

4 lucruri care ne aseamănă cu lupii

Lupii sunt animale raționale cu care avem multe în comun. Lupii și oamenii sunt teritoriali, dar, spre deosebire de lupi, nevoia noastră umană de a revendica teritorii - respectiv de a avea tot mai mult, de multe ori, fără o necesitate reală - provoacă probleme. Pe de altă parte, alte aspecte comune – dacă le recunoaștem – pot crea legături mai puternice între lupi și oameni sau, pur și simplu ne pot fi utile ca model sănătos de viață.

Structura familială. “Ambele specii (om și lup) au evoluat în cadrul familial și și-au găsit puterea în grup/număr. Membrii oricărei familii sănătoase – oameni sau lupi – își asumă roluri specifice. La fel ca părinții umani, lupii alfa iau decizii și controlează haita în scopul binelui comun. Alți membri contribuie la supraviețuirea haitei. În familiile lor, lupii se joacă, arată afecțiune, își hrănesc și disciplinează puii, își respectă bătrânii și își plâng morții”, declară specialistul.

Abilitatea de exprimare a emoțiilor. “La fel ca oamenii, lupii au personalități diferite: unii sunt singuratici; unii sunt îndrăgostiți; unii sunt lideri. Posturile și expresiile lor faciale exprimă bucurie și tristețe, agresivitate și frică, dominație și supunere. La oameni numim aceasta comunicare non-verbală. Adesea, animalele experimentează anumite emoții la care oamenii nu sunt atenți. Este uluitor modul în care un astfel de limbaj al corpului a dezvăluit durerea pe care a simțit-o o haită de lupi după ce a pierdut o femelă de rang inferior. Animalele îndurerate și-au pierdut spiritul și jocul. Nu mai urlau ca grup. În schimb, cântau singuri într-un strigăt lent jalnic. Și-au ținut capul și coada jos și au mers încet atunci când au ajuns la locul în care un leu de munte le-a ucis tovarășul de haită. Este uimitor modul în care aceste schimbări sunt similare cu schimbările pe care le poate experimenta o familie umană după pierderea unei persoane dragi”, explică Laura Maria Cojocaru.

Lucrul în echipă. “Nimeni nu înțelege mai bine ce înseamnă să fii un jucător de echipă decât un lup. O haită de lupi care nu funcționează împreună ca un întreg, este o haită care nu mănâncă, nu poate crește și nu va supraviețui. Lupii vor face orice pentru a-și proteja perechea, familiile și pe cei dragi, inclusiv să-și dea viața. Lupii înțeleg, de asemenea, că nu există loc în viața ta pentru egoism atunci când faci parte dintr-o haită, așa că fiecare individ își acceptă poziția în structura socială. El înțelege, de asemenea, că regulile haitei nu sunt acolo pentru a-i îngrădi stilul de viață. Sunt acolo pentru binele tuturor, inclusiv al lui, așa că urmează regulile naturale. De asemenea, el rămâne loial, orice ar fi, și are încredere în membrii haitei că vor face același lucru. La fel ca oamenii, lupii sunt animale sociale care de obicei se unesc și lucrează împreună în grupuri. Cu toate acestea, există și lupi singuratici care ajung separați de restul haitei. De obicei, lupii singuri sunt sortiți să eșueze. Adaptabilitatea și tenacitatea naturală a lupului îl pot ajuta însă să învețe să aibă grijă de sine și să aibă succes în mod independent. Unii lupi pot fi chiar mai potriviți la viața pe cont propriu, la fel ca unii oameni, dar cu mențiunea că nu aceasta este menirea naturală de supraviețuire și stare de bine (nici a lupului, nici a omului), ci cea de grup, haită, familie”, afirmă psihologul.

Echilibrul dintre muncă și relaxare. “Lupii au dus conceptul de echilibru muncă/viață la rang de știință, iar oamenii ar putea beneficia foarte mult urmându-le exemplul. Spre deosebire de lupi, noi, oamenii, se pare că ne mândrim să ne ”îngropăm” de bunăvoie în muncă și cât mai multe responsabilități asumate (în perioada actuală este la ordinea zilei sindromul burnout). Ne distrugem sănătatea, ne distrugem starea de bine și ignorăm relațiile de neînlocuit până când acestea se destramă și mor. Apoi stăm, ne compătimim și ne întrebăm ce s-a întâmplat. Putem învăța (reaminti) de la lupi atitudini ca: stabilirea clară a responsabilităților în ”haită”, respect pentru locul și ființa fiecărui membru al ”haitei”, creșterea prin fapte concrete a încrederii, acceptare a ceea ce este, răbdare, echilibru în asumarea obiectivelor și acțiunilor, prioritizare, eficientizare, timp de joacă/relaxare, ascultarea instinctului natural care ne spune ce ni se potrivește și unde să punem stop când este cazul”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI) și președinte și fondator al Asociației ”Generația Iubire” este Psihoterapeut şi Trainer în Programare Neuro-Lingvistică. A studiat natura minţii umane urmând 9 formări profesionale cu abordări diferite - psihoterapie integrativă, hipnoză clinică, relaxare și psihoterapie ericksoniană, psihoterapie de cuplu și familie, psihologie clinică, neuro-programare lingvistică, terapii florale Bach, consultant Panorama Socială, instructor internațional yoga. De peste 12 ani ghidează oamenii atât în ședințe individuale cât și de grup și organizează cursuri şi traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să-și acceseze și utilizeze la potențial maxim resursele interioare.