Deformarea comportamentelor noastre a început când, mulți fiind, era greu să mai vedem exemple de integritate și virtute în jur. A devenit greu să-i găsim pe aceștia.

Prin nelocalizarea lor am dedus să preluăm din cei mai apropiați nouă care, și ei la rândul lor, au imitat atitudini din cei apropiați lor.

În opinia psihologului Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții, una dintre atitudinile copiate, care este în detrimentul nostru, este dorința de a fi importanți în viața cuiva sau a ne ridica pe noi înșine când nu primim sprijin din jur. Specialistul este de părere că facem asta prin a ne mări doza de înfumurare, pentru a arăta altora ce putem, știm sau avem, iar rezultatul dorit este să primim un răspuns care să fie profitabil nouă – iar asta se numește validare.

“Din tainele acestei validări putem să vedem că multe din acțiunile noastre sunt pentru a demonstra sau a arăta ceva cuiva ce nu ni se cere să facem. Diferența este pentru cine ajutăm? De dragul altora sau pentru a primi aplauzele altora că noi am făcut-o? Într-o astfel de deformare trăim, când vrem validarea sau aplauzele altora, pentru că așa știm că au făcut și alții. Noi nu putem să măsurăm rezultatele altora decât prin experiență vie și de asta nu ne gândim la efectele acțiunilor noastre. Egoul este partea care se formează, prin malefica dorință concurențială, încă de mici copii, unde este un sistem ierarhic, adică unul mai bun și mai tare decât altul. Posibilitatea unui om să fie sănătos în aceste condiții dispare, iar din acest motiv multe din religiile lumii ajută la demontarea dorințelor pântecelor, sinelui inferior, mândriei sau înfumurării sociale care ne sunt obstacole în calea obținerii de sănătate mentală, fizică și emoțională”, explică psihologul Alexandru Pleșea.

Societatea actuală ne “obligă” să cerșim validare

Totodată, specialistul afirmă că, în cultura contemporană, dorința de validare duce la înșelat, mințit, ascundere, influențare și toate sunt decizii care duc într-un final la suferință. Iar prin suferință, omul se autoreglează, pentru că se întregește cu puterea să nu mai decadă în aceste atitudini artificiale.

“Dorința de a primi validare crește în copiii care văd alți copii mai protejați, avuți sau fericiți. Prin imitare, cei mici vor dori să primească și ei ce au văzut la alt copil. Creștem cu aceste alegeri și, fiind mari, devenim sclavii acestor atitudini necorespunzătoare și deficitare pentru creșterea noastră spirituală. Eliminarea dorinței de a primi validare este intrinsecă și se face prin a face bine aproapelui tău fără să aștepți și chiar să respingi orice rezultat sau răspuns ar fi de la el. Eliberarea de a trăi în condiția: tu îmi dai, eu îți dau, este unul din pașii importanți ai eliminării dorinței de validare. Un alt pas pentru eliminarea acestei trăsături generatoare de malformație comportamentală este dezvoltarea lumii interioare, nu a celei exterioare. Lumea interioară este compusă din observația și controlul la ceea ce fac, simt și vreau acum, în ciuda experienței, trecutului sau condițiilor din afara mea, iar prin acest exercițiu, vom observa o extraordinar de fericită împlinire față de ajutorul oferit sau primit”, conchide psihologul Alexandru Pleșea.

Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții, este sociolog, psihoterapeut, hipnoterapeut și trainer în programare neuro-lingvistică. A studiat natura minții umane în trei sisteme educaționale diferite – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și România și de peste 10 ani organizează cursuri și traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să afle ce posibilități au când își folosesc resursele intelectuale și să arate abilitățile pe care mintea noastră încă le are latente.

Depresia și demența sunt principalele boli mintale la nivel mondial: 47 de milioane de oameni cu demență și circa 300 milioane cu depresie.

În opinia psihologului Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții, omul european și american este influențat de programele de reacție ale altora, de mediul social, de factorii biologici (ADN, gene, chimia creierului), de experiențele trecute (abuzuri sau traume), cât și de istoria familiei (dacă cineva a avut boli mintale sau nu). Toate aceste influențe sunt aparent neobservabile, ele contribuind profund la atitudinea omului în prezent.

“Toți factorii care îl deranjează pe om, se numesc factori negativi. El observă tot ce nu îi place, nu vrea, nu se simte confortabil, nu acceptă, se enervează, supără, amână deciziile, se frustrează de ce zice sau face altul, se stresează cu gânduri viitoare sau păreri ale altora, se închide față de el și de cei apropiați. Toate aceste comportamente sunt reacții ale omului, care el crede că sunt normale. Ele, prin repetiție și neobservare sunt ușa spre nebunie. Traumele, abuzurile, despărțirile și alte întâmplări emoționale sunt evenimente care cauzează reacții ulterioare. Ele duc spre nebunie DOAR dacă sunt neobservate și nestăpânite. Totuși, dacă omul face efortul atenției în moment, a observării de sine, punându-se voluntar mai des în slujba altora, el poate evita comportamentul și emoțiile negative”, explică psihologul Alexandru Pleșea.

Nebunia, noul pericol al societății moderne

Totodată, specialistul este de părere că stresul, grijile, incertitudinile, îngrijorările sunt situațiile care, prin proces repetat, colorează cu negru viața omului.

“Tot efortul omului spre a manifesta pozitivitate, înțelegere, acceptare, toleranță, non identificare și energie, colorează în culori vii viața lui. Astfel, omul DECIDE în orice moment încotro se duce. Prin instinct, va reacționa negru, prin răspuns și decizie, spre culorile vii. Omul leneș nu face nimic și așteaptă să cadă reacțiile și ajutorul altora peste el. Omul cu decizie face și nu așteaptă ca cineva să facă ceva pentru el, astfel el decide în orice moment ce vrea și cu ce scop. Nebunia este momentul în care omul alege doar din confort și din lene. Împlinirea este momentul în care omul a ales să treacă prin efort interior din voia lui proprie. Nefugind și nemanifestând stres, griji și îngrijorări când momentele grele sau de cumpănă vin”, declară specialistul.

Psiholog: “Ne-am împrietenit cu mașinăriile și am uitat de oameni”

Viața socială, agitată și supusă căutărilor noastre, este un instrument care poate produce nebunie pentru că dispoziția noastră actuală este din ce în ce mai instinctuală.

“Pe vremuri, oamenii se ascultau activ, își ofereau timp, se relaxau, ofereau cadouri, păstrau timp de familie și prieteni, ofereau timp studiului, căutau munci fizice. Astăzi, multe din acestea au dispărut, în locul lor a apărut suportul electromagnetic, Tv, radio, internet, rețele sociale, comunicarea virtuală, lucru static, metropole, poluare, zgomot, haine și mâncare plastică, etc. Un astfel de fenomen are nevoie de contra-balans, pentru ca toate funcțiile omului, mintea, inima și fizicul său, să progreseze odată cu dorința lui. Pentru a păstra sănătatea, omul poate înclina spre echilibrarea și păstrarea acestor funcții active, cât mai mult timp. Îmbrățișările, munca fizică, sportul, natura, cadourile, ajutorul voluntar, dormitul suficient, hainele din material natural, mâncatul natural (neprocesat, nerafinat, nepasteurizat) și nu în ultimul rând, observarea de sine ca disciplină mentală”, conchide psihologul Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții.

Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții, este sociolog, psihoterapeut, hipnoterapeut și trainer în programare neuro-lingvistică. A studiat natura minții umane în trei sisteme educaționale diferite – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și România și de peste 10 ani organizează cursuri și traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să afle ce posibilități au când își folosesc resursele intelectuale și să arate abilitățile pe care mintea noastră încă le are latente.

Frica generată prin toate mijloacele de comunicare, tradiționale sau moderne, ajunge, poate de cele mai multe ori fără să vrea acest lucru, la fiecare receptor, iar acesta se conectează instant, fără prevenirea viitorului său sacru, la vibrațiile, cuvintele, manifestările și experiențele trăite de cei care le emit.

În opinia psihologului Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții, aceste lucruri pe care o minte neatentă le-ar numi purtări de grijă ale societății pentru mine, nu sunt altceva decât, la o analiză atentă, măsuri de îngrijire pentru naivitatea, obediența și sedarea celui care urmărește frecvent ce mai zic știrile sau cuvintele altora despre pandemie.

“Acest segment social al spectatorilor acestui teatru nu face decât să ignore aspectele științei antice care se numea în trecut: implementare de idei subliminale în mintea altuia ca și cum ar fi ale lui. Acum, pentru că metoda actuală de informare este orientată, prin repetiție, spre crearea unei realități dorite de cei care o promovează, resursele omului rămân în așteptare până când repetiția s-a instalat în automatismele și obiceiurile sale. Acestea devin astfel luate în calcul, fără critica, analiza sau judecata omului. Această tranchilizare cu sedative informaționale este înecarea oricărei șanse de a ajunge sănătos la mal, adică de a scăpa din infernul apelor adânci. Orice om cu ­¨toate țiglele pe cas㨠sau un om de la țară fără carte, care încă nu a încasat sutele de știri pandemice, ar mai fi o șansă de instrucție pentru colectivul său. Dar cum acesta, probabil, este îmbibat cu toate bârfele vecinilor săi, nici el nu mai are șanse să expună adevărul, obiectiv”, explică psihologul Alexandru Pleșea.

Mai mult decât atât, specialistul consideră că verificarea știrilor pandemice este măsurată prin viu grai și de teroarea promovată din rândurile cunoscuților, iar pe acest fond omul devine labil emoțional și ajunge să cultive în el capacitatea de a crede tot ce zboară, fără să aibă vreun habar să facă vreun efort să afle cu adevărat de ce, prin ce și cum a murit aproapele lui de acest malefic virus.

Astfel, psihologul Alexandru Pleșea ne prezintă 10 efecte ale pandemiei asupra psihicului nostru, nu doar pe termen scurt sau mediu, ci și pe termen lung:

1. Diagnosticul este mai dur decât realitatea faptică a unei boli – de ce? Pentru simplul fapt al acceptării sale de om, de la cineva superior și autoritar: doctor.
2. Pandemia cu cât mai mult este promovată prin repetiție, cu atât mai mult prinde putere și este acceptată în mintea celui care a repetat informația.
3. Labilitatea emoțională este determinată de distanțarea socială – de ce? Prin frica instalată că altul ar putea avea sau genera vreo problemă.
4. Frica destabilizează și descurajează cea mai rafinată și puternică energie din om, capabilă de creație fizică: sexualitatea.
5. Distanțarea celor vaccinați de cei nevaccinați, ca măsură de inventare a unui nou și neproductiv tip de judecată și neiubire între semeni.
6. Cu cât sunt mai crude dramele pandemice promovate care vând rating, cu atât mai puține soluții crezute de cei care au verificat.
7. Timpul petrecut pe Social Media – instrument de pierdere a autorității și integrității interioare, pentru că ajunge comparația să energizeze trăsăturile interne.
8. Ne scriem mai des, ne vedem mai rar: lipsă de percepții, lipsă de hrană pentru simțuri, drumul anevoios și sigur spre solitudine și tristețe.
9. Joburile online din Occident – care produc spațiu pentru lumea a treia (Africa și Orientul estic) să intre în funcțiune la munca brută occidentală, fapt care afectează sănătatea fizică a celor care stau doar la laptop din lumea occidentală.
10. Evitarea oricărui mijloc de comunicare informațional face spațiul intern plin de bucurie, fericire, recunoștință, ușurință, plănuire, organizare, logică și creativitate – iar toate acestea creează tunelul de siguranță prin care omul poate trece dintr-un punct în altul, ieșirea din pandemie, cu un sistem imunitar puternic, curaj dobândit și stabilirea unui scop care să-l țină pe om activ și alert.

Alexandru Pleșea, cunoscut opiniei publice drept Antrenorul Minții, este sociolog, psihoterapeut, hipnoterapeut și trainer în programare neuro-lingvistică. A studiat natura minții umane în trei sisteme educaționale diferite – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și România și de peste 10 ani organizează cursuri și traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să afle ce posibilități au când își folosesc resursele intelectuale și să arate abilitățile pe care mintea noastră încă le are latente.

Ai simțit vreodată că nu te integrezi într-un context, că nu aparții grupului tău de prieteni sau colectivului de la locul de muncă? Ca și cum ar exista pericolul ca prietenii sau colegii tăi să descopere că nu meriți locul de muncă, funcția ocupată și realizările personale? Dacă nu există un motiv real și cunoscut concret de tine (un fals în acte/studii/abilități, o minciună sau mai multe etc.), este destul de probabil că te confrunți cu Sindromul impostorului, consideră specialiștii.

Potrivit psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), Sindromul impostorului se referă la o experiență internă de a crede că nu ești la fel de competent pe cât te percep ceilalți. Deși această definiție este de obicei aplicată în mod restrâns inteligenței și realizării, are legături cu perfecționismul și contextul social. Mai simplu spus, sindromul impostorului este experiența de a te simți ca un fals - ai impresia că în orice moment vei fi descoperit făcând o fraudă - de parcă nu aparții acolo unde ești și ai ajuns acolo doar printr-un noroc chior.

“Acest sindrom poate afecta pe oricine, indiferent de statutul său social, de experiența profesională, de nivelul de calificare sau de gradul de expertiză. Fie că se află în domeniile realizării academice sau succesului în carieră, o persoană se poate lupta cu presiunea și așteptările personale. Aproximativ 25% până la 30% dintre persoanele cu rezultate importante în profesie, familie etc., pot suferi de sindromul impostorului. Aproximativ 70% dintre adulți pot experimenta impostorismul cel puțin o dată în viață. Sindromul impostorului nu reprezintă un diagnostic psihiatric. Persoanele cu sindromul impostorului se pot lupta cu alte afecțiuni de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea sau depresia, dar o persoană nu ar putea fi diagnosticată ca având sindromul impostorului”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Caracteristici ale sindromului

Potrivit specialistului, unele dintre semnele comune ale sindromului impostorului includ: îndoială de sine, o incapacitate de a-ți evalua realist competența și abilitățile, atribuirea succesului personal la factori externi, sabotarea emoțională a propriei performanțe, teama că nu vei fi la înălțimea așteptărilor, suprasolicitare sau stabilirea unor obiective foarte provocatoare (dificil de atins sau care necesită un volum mare de resurse de timp, energie, informație și/sau persoane implicate) și acțiune în acest sens urmată de senzația de dezamăgire.

“În timp ce, pentru unii oameni, sindromul impostorului poate alimenta sentimentele de motivație pentru a avea realizări, acest lucru are de obicei un cost serios manifestat sub forma unei anxietății constante. S-ar putea să vă pregătiți prea mult sau să lucrați mult mai mult decât este necesar pentru a vă asigura că nimeni nu află că sunteți un impostor. Acest lucru stabilește un ciclu vicios, în care credeți că singurul motiv pentru care ați supraviețuit acelei prezentări (de exemplu) a fost că ați stat treji toată noaptea, repetând ce veți avea de spus sau de prezentat. Sau, credeți că singurul motiv pentru care ați trecut printr-un anumit context, a fost pentru că ați avut grijă de absolut toți factorii posibili implicați, astfel încât să fiți pregătiți pentru orice. Problema sindromului impostorului este că experiența de a face bine ceva nu este suficientă pentru a vă schimba convingerile. Chiar dacă s-ar putea să treceți cu bine printr-un spectacol, o întrunire de afaceri, un interviu sau să luați masa de prânz cu colegii de muncă, gândul va rămâne în continuare în zona: “Ce-mi dă dreptul să fiu aici?”. Cu cât realizați mai mult, cu atât mai mult vă simțiți ca niște…impostori. Este ca și cum nu vă puteți interioriza experiențele de succes”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru

Mai mult, specialistul consideră că persoanele cu impostorism exercită adesea o mare presiune asupra propriei persoane pentru a îndeplini fiecare sarcină fără cusur; se tem că orice greșeală va dezvălui altora că nu sunt suficient de buni sau de deștepți pentru locul de muncă sau funcția ocupată. Acești indivizi perpetuează această presiune excesivă, deoarece consideră că fără disciplină nu vor reuși și, în loc să se recompenseze, își fac griji doar pentru următoarea sarcină. În cele din urmă, aceste sentimente agravează anxietatea și pot duce la depresie. Persoanele care suferă de sindromul impostorului tind, de asemenea, să nu vorbească cu oricine despre cum se simt și se luptă în tăcere cu starea, la fel ca și cei cu tulburare de anxietate socială.

Cauze pentru apariția instalarea sindromului

1. Trăsăturile de personalitate determină în mare măsură sindromul impostorului: cei care îl experimentează se luptă cu autoeficacitatea, perfecționismul și nevrotismul;
2. Mediile competitive pot, de asemenea, să fie la baza acestui sindrom. De exemplu, mulți oameni care continuă să dezvolte sentimente de impostorism s-au confruntat cu o presiune intensă cu privire la realizările academice ale părinților lor în copilărie;
3. O încredere scăzută în sine, indusă de o copilărie în care persoana s-a confruntat cu criticism repetat, perfecționismul părinților, starea permanentă de nemulțumire, lipsa încurajărilor, lipsa iubirii, a timpului petrecut împreună sau lipsa concretă/fizică a părinților din viața sa;
4. Anxietatea socială dacă persoana a primit un feedback timpuriu că nu a fost suficientă de bună în anumite contexte sociale sau în cele legate de performanță;
5. Convingerile personale negative legate de propriile abilități, de cine poate și cine nu poate să aibă succes, convingerile legate de condițiile necesare succesului etc. și, mai ales, lipsa de flexibilitate care duce la a nu schimba aceste convingeri, chiar și atunci când există dovezi contrare;
6. Eșecul (real sau interpretabil) după un șir de succese poate determina, de asemenea, pe cineva să-și pună la îndoială aptitudinile generale;
7. A primi reacția ironică a cuiva asupra succesului personal, poate declanșa sentimentele sindromului impostorului;
8. Sindromul impostorului poate fi strâns legat de perfecționism, conform căruia persoana simte presiune să se comporte la maxim 100% din timp și, atunci când nu reușește, traduce acest lucru prin incompetență și devine anxioasă.

Cum putem depăși acest sentiment?

Depășirea sindromului impostorului implică:

1. schimbarea mentalității unei persoane cu privire la propriile sale abilități;
2. ”impostorii” simt că nu aparțin, astfel încât recunoașterea expertizei și a realizărilor lor este esențială, la fel ca reamintirea că și-au câștigat pe merit locul în mediul lor academic sau profesional;
3. concentrarea pe măsurarea propriilor realizări și propriei creșteri în comparație cu ”ieri”, în locul comparației cu ceilalți;
4. reducerea presiunii personale legate de rezolvarea fără cusur a fiecărei sarcinii;
5. exersarea focusării atenției mai mult timp asupra unei realizări, înainte de a porni spre sarcina următoare;
6. reamintirea periodică a faptului că nimeni nu este perfect și că o persoană poate face doar tot posibilul într-un moment sau context;
7. învățarea de a tolera disconfortul și de a accepta imperfecțiunea;
8. împărtășirea sentimentelor cu cineva drag și/sau cu un specialist psihoterapeut, coach, consilier;
9. căutarea unui mentor care a depășit o stare similară.

Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI) și președinte și fondator al Asociației ”Generația Iubire” este Psihoterapeut şi Trainer în Programare Neuro-Lingvistică. A studiat natura minţii umane urmând 9 formări profesionale cu abordări diferite - psihoterapie integrativă, hipnoză clinică, relaxare și psihoterapie ericksoniană, psihoterapie de cuplu și familie, psihologie clinică, neuro-programare lingvistică, terapii florale Bach, consultant Panorama Socială, instructor internațional yoga. De peste 12 ani ghidează oamenii atât în ședințe individuale cât și de grup și organizează cursuri şi traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să-și acceseze și utilizeze la potențial maxim resursele interioare.

Așa cum indică izvoarele istorice, esenienii au fost primii care se raportau la relații folosind conceptul de „oglindire”. Aceștia porneau de la premisa că fiecare om știe despre viață mult mai multe lucruri decât este conștient că știe. Mai mult, subliniau ideea că Universul ca un Tot reprezintă o „suprapunere” de planuri, respective conștiințe și că, în momentul în care interacționăm cu ceilalți, ceea ce facem de fapt este să interacționăm cu anumite ”oglinzi” ale noastre. Altfel spus, noi vedem în ceilalți ceva ce există deja în noi. Este de fapt un fel de proces de recunoaștere a ceva deja existent în interiorul nostru.

Potrivit psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), atragem oameni în viața noastră conform unor ”scheme” și aceste situații sunt ca 7 oglinzi sau 7 lecții. Când învățăm lecția, acești oameni sau situații nu mai apar în viața noastră. Ajungem la un momentan să ne întrebăm: “care este modelul în viața mea?”

„Atunci când emitem o vibrație negativă, universul ne apare pentru a ne sprijini învățarea. Ne amintește cu blândețe ce se întâmplă în interiorul nostru, pentru a ne face conștienți de creația noastră. Când nu ne trezim și nu devenim conștienți, efectul de oglindă crește în intensitate. Acest lucru ar fi analog cu eșecul unui test la școală și cu nevoia de a fi reluată o versiune mai provocatoare a originalului. Universul nu discriminează ceea ce oglindește pentru noi. Este iubitor necondiționat, reflectând pentru noi exact ceea ce proiectăm în exterior – pozitiv sau negativ. Dragostea necondiționată nu este milă, ea respectă. Când emitem negativitate, nu universul nu ne permite să ne fie ușor. În schimb, ne sprijină cu dragoste și crede suficient în noi pentru a ne ridica din nou peste provocările care apar prin efectul de oglindă. Ideea celor 7 oglinzi eseniene este că atunci când întâlnim ceva substanțial în viață s-ar putea să se reflecte asupra noastră”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Ce ne învață cele 7 OGLINZI ESENIENE?

Cele 7 oglinzi eseniene ne învață despre interconexiune și joacă și au un rol semnificativ în vindecare. Fiecare oglindă dezvăluie un aspect specific despre noi:

1. Cine suntem – Ceea ce vedem în afara noastră este o reflectare exactă a ceea ce suntem în acel moment (oglinzile reflectă atât mintea noastră conștientă, cât și cea subconștientă): dacă suntem supărați, atragem mai multă furie din noi înșine sau de la alții. “Dacă suntem calmi, vom atrage oameni calmi sau situații calme. Dacă urâm pe cineva sau ceva, vom atrage ura, dacă suntem meschini și neiertători, alții vor acționa la fel față de noi. Această oglindă reflectă ceea ce este cu adevărat în interiorul nostru gândurile, emoțiile și stările noastre interioare într-un anumit moment din viață. Ceea ce ne deranjează sau respingem la ceilalți, reprezintă de fapt o problemă nerezolvată (încă) la noi”, spune specialistul.
2. Ce judecăm – Dacă nu i-am iertat pe oameni atunci când fac greșeli, acest lucru ne va apăsa într-atât de mult, până când vom realiza că ne-ar fi benefic să iertăm. “Această oglindă ne indică ce judecăm în mintea noastră, din frica de a nu repeta ceva dureros din trecutul, ca de exemplu: o rană de respingere, de abandon, de umilire, de trădare sau de nedreptate. Tindem să-i judecăm pe ceilalți după propriile noastre criterii, împiedicându-ne să ne manifestăm compasiunea și iubirea necondiționată. Dacă nu iertăm ce fac unii oameni în anumite momente, s-ar putea să atragem din nou asta în viața noastră, astfel încât să învățăm să facem față la ceea ce ne supără. Putem observa adesea, dacă acordăm atenție, că acest lucru se întâmplă într-un tipar repetitiv, în mai multe domenii ale vieții noastre. Acest tipar de a judeca conștient sau inconștient rămâne acolo și vei atrage oameni care să-ți reflecte acest lucru, până când îți conștientizezi rănile și te ierți tu pe tine, Rețineți că există o mare diferență între judecată și discernământ. Un lucru este să avem preferințe (discernământ) și ceva complet diferit să aducem judecăți critice cu privire la orice”, consideră psihologul Laura Maria Cojocaru.
3. Ce am pierdut - A treia oglindă ne va arăta un lucru, om, aspect pe care l-am pierdut, l-am dat sau l-am luat și astfel ne-au rămas acolo „părți de suflet”. Poate fi vorba despre puritate, iubire, acceptare, sinceritate, autenticitate, demnitate, respect, siguranță, sănătate …pe care le cauți în viitoarele relații ca să te întregești.

“Dacă am pierdut, am dăruit sau ni s-a luat ceva prin propriile noastre alegeri, ori am permis să ne fie luate când am acceptat compromisuri, s-ar putea să-i vedem în continuare în prim plan pe alții care au acel lucru sau situație pe care noi am ”pierdut-o”. Aceste contexte pot duce la o atracție (scânteie) față de cineva de care nu înțelegem de ce suntem atrași, de fapt acea persoană îți oglindește părți dragi din tine pe care nu le mai regăsești. Atracția vine din faptul că au ceva ce îți dorești în viața ta, cum ar fi un loc de muncă bun, o familie, timp liber de calitate, respectul și susținerea celorlalți etc. Aceste situații vor apărea pentru a ne ajuta să facem față regretului că nu mai avem acel lucru. Nu suntem conștienți de acest regret, motiv pentru care subconștientul nostru ni-l aduce în atenție. Odată ce suntem conștienți de asta, putem alege să mergem după lucrul pe care îl dorim sau să decidem că nu-l vrem suficient de mult pentru a ne schimba viața”, afirmă psihologul.

4. O iubire ”uitată” - Partea din noi de care ne-am amintit cel mai puțin, partea la care ținem cel mai mult, este iubirea noastră pierdută (iubirea și acceptarea de sine). “De-a lungul vieții noastre vom adopta adesea modele de comportament care devin atât de importante pentru noi încât ne vom rearanja restul vieții pentru a ne adapta acestui tipar sau comportament. Când ne aflăm în această situație, constatăm că aceste modele pot fi modele de comportament compulsiv sau care provoacă dependență. Atașamentele, dependențele, tiparele comportamentale bazate pe frică și credințe limitative ne împiedică să ne valorificăm adevăratul potențial. A patra oglindă ne permite să ne vedem pe noi înșine în prezența dependenței sau a constrângerii. Prin dependență și constrângere, dăruim puțin câte puțin lucrurile care sunt cele mai importante pentru noi. Și în dăruire, avem ocazia să ne vedem pe noi înșine în timp ce pierdem lucrurile pe care le ținem cel mai mult. Lecția acestei oglinzi este faptul că cea mai profundă iubire este iubirea de sine. Atunci când te iubești pe tine cu adevărat, îi poți iubi și pe ceilalți necondiționat fără să ai așteptări de la ei și fără să creezi dependență/obsesie față de ceva ce aștepți de la ei”, consideră psihologul Laura Maria Cojocaru.
5. Relația sacră cu părinții: A cincea oglindă ne arată părinții noștri și interacțiunea cu ei. Poate cea mai intensă dintre toate oglinzile, a cincea oglindă se referă la felul în care ne trăim viața. Această oglindă ne arată cât de mult ne-au influențat părinții viața și percepția față de aceasta. Părinții reprezintă un model pentru copii lor, aceștia preluând, de cele mai multe ori inconștient, comportamentul, tiparele, prejudecățile și convingerile lor. Rezultatul este că, tindem să ne alegem partenerii având ca etalon (conștient sau nu) relația ”problemă” a părinților sau relația ”problemă” a noastră cu ei.

„Această oglindă mai subliniază un aspect important: relația noastră cu tatăl arată relația cu Dumnezeu/divinitatea, iar relația cu mama arată relația cu mama divină/universul. Tatăl și Mama Cerești, masculinul și femininul, reprezintă părinții noștri la un alt nivel și arată modul în care ne trăim divinitatea pe Pământ (convingeri, percepții, acceptare, iubire, iertare, recunoștință etc.). Din ceea ce am învățat de la părinții noștri, se nasc credințele și viziunea noastră despre Dumnezeu, univers, rostul nostru în lume etc. Dacă ne simțim întotdeauna judecați sau avem sentimentul că “nu suntem capabili sau suficienți în ceea ce facem”, aceasta reflectă relația noastră cu părinții noștri. Acest lucru ne permite să vedem mai bine și mai profund de ce trăim viața într-un anumit fel. La nivel inconștient, alegerile noastre sunt limitate de ceea ce gândim și simțim față de părinți. Ca să putem face alegeri conștiente și sănătoase, este important să descoperim ce am preluat de la părinți și ne sabotează și apoi să transformăm aceste convingeri sau tipare astfel încât să vină în sprijinul nostru. Vindecându-ne relația cu părinții, vindecăm la un anumit nivel relația cu divinitatea (convingerile despre … și nivelul de acceptare) și invers, vindecând relația cu divinitatea putem vindeca relația cu părinții. Indiferent de unde începem, rezultatul va fi benefic nouă și celor dragi nouă”, declară specialistul.

6. Noaptea întunecată a sufletului: Aceasta este o căutare a ”întunericului”, privind în interior la toate greșelile și temerile noastre pentru a crește în înțelepciune. “Este vorba despre acele momente în care suntem față în față cu ”umbra” noastră, ce reflectă cele mai mari frici și în același timp cele mai mari dorințe cărora nu le permitem să iasă la suprafață. Dar ele răbufnesc din când în când, în moduri ”ciudate” și în momente nepotrivite. Avem ocazia să ne vedem într-un mod complet transparent și să ne dovedim că procesul vieții poate fi de încredere. Cu puține excepții, aproape toată lumea va experimenta o “noapte întunecată a sufletului” la un moment dat în cursul vieții. Aceasta este o experiență în care suntem atrași într-o situație sau circumstanță care reprezintă ceea ce ni se pare a fi cea mai mare frică a noastră. Acest lucru trezește o forță adormită care poate deveni cel mai puternic aliat al nostru. Conștientizând fricile, acceptându-ne ”umbra” cu iubire, compasiune și iertare, acceptăm ”întunericul” interior și astfel, de fapt, ne întregim”, este de părere psihologul.
7. Conceptul nostru de sine atât conștient, cât și subconștient: Oamenii vor apărea în viața noastră pentru a ne reflecta cum ne tratăm pe noi înșine. “Nu suntem întotdeauna conștienți de modul în care ne arătăm în relația cu noi înșine: dacă avem o stimă de sine scăzută și nu ne recunoaștem înțelepciunea și frumusețea, nici alții nu le vor recunoaște. Această oglindă reflectă modul în care te percepi tu pe tine și, inevitabil așa te vor percepe și ceilalți. Dacă tu nu te respecți, accepți, iubești pe tine, nici ceilalți nu-ți vor oferi aceste aspecte, pentru că tu le transmiți la nivel subliminal percepția ta despre tine și ei o interpretează ca dorința ta pentru tine. Dacă ne schimbăm percepția despre noi înșine, schimbăm lumea. Această oglindă ne amintește să fim amabili, iubitori și plini de compasiune cu noi înșine și cu ceilalți. Cu siguranță fiecare dintre noi experimentează în viață și lucruri mai puțin plăcute, însă diferența o face atitudinea cu care reacționăm la fiecare dintre aceste situații”, conchide psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI) și președinte și fondator al Asociației ”Generația Iubire” este Psihoterapeut şi Trainer în Programare Neuro-Lingvistică. A studiat natura minţii umane urmând 9 formări profesionale cu abordări diferite - psihoterapie integrativă, hipnoză clinică, relaxare și psihoterapie ericksoniană, psihoterapie de cuplu și familie, psihologie clinică, neuro-programare lingvistică, terapii florale Bach, consultant Panorama Socială, instructor internațional yoga. De peste 12 ani ghidează oamenii atât în ședințe individuale cât și de grup și organizează cursuri şi traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să-și acceseze și utilizeze la potențial maxim resursele interioare.

Termenul hubris sau hybris (ὕβρις, hýbris) se referă la un concept grecesc care înseamnă “exces”. Sindromul Hubris a fost descris pentru prima dată de fostul politician David Owen și de psihiatrul Jonathan Davidson. Acesta este asociat cu excesul de putere, iar simptomele se diminuează de obicei atunci când individul nu mai deține această putere.

Potrivit psihologului Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), Sindromul Hubris este o trăsătură de personalitate care implică mândrie, încredere și importanță de sine excesive, dispreț total față de ceilalți. În consecință, aceste persoane tind să supraestimeze lucruri precum abilitățile, cunoștințele, importanța și probabilitatea de succes.

“De exemplu, o persoană cu acest sindrom ar putea crede că nu greșește niciodată, că este garantat că va reuși în toate proiectele sale sau că merită să fie deasupra legii. Acest sindrom reprezintă o trăsătură problematică care poate duce la consecințe grave și negative pentru indivizii hubristici (comportamente impulsive și adesea distructive) și pentru cei din jur, deci este important să o înțelegem. Deși există exemple de indivizi hubristici în fiecare domeniu al vieții, acest fenomen este cel mai frecvent asociat cu cei care dețin o poziție de putere/decizională. Oamenii care suferă de sindromul Hubris își schimbă personalitatea atunci când se regăsesc în poziții de conducere. Acest lucru se poate întâmpla în afaceri, politică sau în orice alt domeniu în care există ierarhii. Este important de observat că, deși hubrisul este de obicei discutat ca o trăsătură personală, acesta poate apărea și la scară largă, în rândul grupurilor precum echipe sportive, companii sau țări, ai căror membri dezvoltă un hubris colectiv în ceea ce privește identitatea lor de grup, într-un proces similar cu dezvoltarea hubrisului individual”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.

Cum se manifestă Hubris?

Sindromul Hubris a fost formulat ca un model de comportament la o persoană care:

1. vede lumea ca un loc de auto-glorificare prin utilizarea puterii;
2. are tendința de a acționa în primul rând pentru a spori imaginea personală;
3. prezintă o preocupare disproporționată pentru imagine și prezentare;
4. prezintă zel mesianic și exaltare în vorbire;
5. combină sinele cu națiunea sau organizația;
6. folosește „noi” reguli în conversație;
7. prezintă încredere excesivă în sine;
8. are în mod vădit dispreț față de ceilalți;
9. arată răspunderea doar în fața unei instanțe superioare (istorie sau Dumnezeu);
10. prezintă o credință de neclintit că vor fi justificate în acea instanță;
11. pierde contactul cu realitatea;
12. recurge la neliniște, nesăbuință și acțiuni impulsive;
13. permite corectitudinii morale să nu ia în considerare caracterul practic, costul sau rezultatul;
14. afișează incompetență cu ignorarea piulițelor și a șuruburilor de elaborare a politicilor.

Ce îi determină pe oameni să dezvolte Sindrom Hubris?

“În general, comportamentele care umflă mândria, încrederea sau importanța de sine a unei persoane sunt susceptibile de a duce la aceasta, adesea printr-un proces gradual. De exemplu, în unele cazuri, o serie de succese majore consecutive pot determina declanșarea sindromului hubris. Totodată, mai putem vorbi și de exonerarea de reguli sau primirea de laude constante și fără punctarea aspectelor de corectat sau mai pot fi anumiți factori care pot face o persoană mai predispusă la dezvoltarea hubrisului, de exemplu, mediul lor cultural sau prezența unor trăsături de personalitate precum narcisismul, care implică interes și admirație față de sine excesive”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.

Totodată, specialistul afirm că Hubris afectează oamenii atunci când vine vorba de trei tipuri de relații:

Relația lor cu sinele. Când vine vorba de relația unei persoane cu sine, hubrisul o poate determina să dezvolte încredere excesivă și mândrie, ceea ce o poate determina să-și supraestimeze abilitățile, cunoștințele și probabilitatea de succes și să rateze necesitatea informării corecte sau al unui antrenament suficient pentru atingerea obiectivelor;

Relația lor cu ceilalți. Când vine vorba de relația cu ceilalți, cei ce prezintă sindromul hubris se pot considera ca fiind mai presus de ceilalți, ceea ce poate duce la aspecte precum refuzul de a asculta sfaturi, perspective diferite și disponibilitatea de a folosi frica, intimidarea și violența pentru a-și atinge obiectivele;

Relația lor cu autoritatea. Când vine vorba de relația unei persoane cu autoritatea, hubrisul o poate determina să se considere a fi mai presus de lege, ceea ce o poate determina să creadă că nu trebuie să respecte legile și poate dezvolta dispreț față de autoritate.

Pericolele Sindromului Hubris

Principalul pericol al sindromului hubris este acela că întunecă judecata oamenilor în diferite moduri, ceea ce determină individul hubristic să ia decizii care sunt dăunătoare pentru ei și pentru ceilalți. De exemplu, deoarece sindromul hubris implică o încredere excesivă în cunoștințele și abilitățile personale, îi poate determina pe oameni să își supraestimeze capacitatea de a obține rezultate pozitive în diferite domenii, ceea ce îi face să-și asume riscuri inutile. În mod similar, hubrisul poate determina oamenii să supraestimeze validitatea și fiabilitatea intuițiilor lor și, în consecință, să se bazeze în exces pe aceste intuiții, evitând în același timp un proces de raționament adecvat, mai ales dacă implică discuții cu alții.

“Hubrisul este, de asemenea, asociat cu o serie de probleme suplimentare, cum ar fi imprudența și impulsivitatea, pierderea contactului cu realitatea, refuzul de a lua în considerare rezultatele nedorite, refuzul de a se simți responsabil față de ceilalți, dificultăți în confruntarea cu realitățile în schimbare, dependența de o formulă simplistă pentru succes și o conștientizare morală afectată, toate acestea putând duce la rezultate adverse. Hubrisul poate avea și un efect dăunător din perspectiva socială, deoarece hubrisul duce adesea la comportamente care îi determină pe ceilalți să formeze o opinie negativă despre individul hubristic. De exemplu, indivizii hubristici îi determină adesea pe membrii grupului lor să nu îi placă, atunci când afișează sindromul hubris făcând afirmații explicite cu privire la auto-superioritatea lor, declarând că sunt mai buni decât ceilalți sau că viitorul lor va fi mai bun sau când își supraestimează statutul în cadrul grupului”, conchide psihologul Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI) și președinte și fondator al Asociației ”Generația Iubire” este Psihoterapeut şi Trainer în Programare Neuro-Lingvistică. A studiat natura minţii umane urmând 9 formări profesionale cu abordări diferite - psihoterapie integrativă, hipnoză clinică, relaxare și psihoterapie ericksoniană, psihoterapie de cuplu și familie, psihologie clinică, neuro-programare lingvistică, terapii florale Bach, consultant Panorama Socială, instructor internațional yoga. De peste 12 ani ghidează oamenii atât în ședințe individuale cât și de grup și organizează cursuri şi traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să-și acceseze și utilizeze la potențial maxim resursele interioare.