După experienţa eşuată în Coreea de Sud, Adrian Mihalcea s-a întors în ţară poposind de data asta, nu la Dinamo ci la FC Vaslui, punând umărul la salvarea acesteia de la retrogradare. Imediat a primit o ofertă din Cipru evoluând acolo timp de 4 sezoane la Aris şi AEL, ambele din Limassol. Şi-a încheiat cariera de jucător pe 25 mai 2013 pe terenul Dinamo într-un joc Dinamo II – Unirea Slobozia.
Deşi de mic ţinea cu Dinamo, Mihalcea a recunoscut că de când a intrat în 1996 pe poarta câinilor a devenit fanul lor numărul 1. Antrenorul care i-a modelat caracterul şi comportamentul atât în viaţa de zi cu zi cât şi în fotbal a fost Cornel Dinu.
Adi, după scurta experienţă asiatică, ai revenit acasă. De data asta, nu la Dinamo ci FC Vaslui. Acolo ai jucat 13 jocuri, marcând şi un gol.
Din Coreea de Sud, am plecat cu certuri foarte mari. Am avut o perioadă în care m-am judecat foarte mult pe la TAS. Am câştigat acest proces dar am pierdut foarte mult timp şi atunci am decis pentru câteva luni, februarie-martie 2006, pentru retur să mă duc la Vaslui, o echipă care era ca şi retrogradată. Vasluienii aveau 6 puncte acumulate, la 12 faţă de ultima care cădea. Cu Mircea Rednic pe bancă, iarăşi am făcut o treabă extraordinară şi ne-am salvat de la retrogradare, într-un an în care deja nu mai eram eu. Apăruse deja regresul după momentul ăsta în care am venit de la Dinamo. Simţeam chestia asta, că-mi doresc altceva de la fotbal şi de la viaţă şi am stat. Ne-am salvat de la retrogradare, am încheiat treaba cu Vasluiul şi am primit o altă ofertă dintr-o ţară care unora li se părea un pic de vacanţă, Cipru.
Tot cu Becali lucrai la vremea aia?
Tot cu Becali. Oferta a venit printr-un alt impresar dar s-au înţeles. Am plecat în Cipru pentru un an, semnând cu o echipă nou promovată la vremea aceea. Vreau să fac o paranteză că Cipru, în momentul acela, a dat echipă în Champions League, jucau cel puţin două echipe în Europa League şi ţine minte că nu era aşa uşor să joci împotriva celor de la Omonia şi Apoel, deci era un campionat cu o susţinere financiară foarte mare.
Cipru progresase enorm…
Sigur, era peste noi ca şi jucători valoroşi aduşi şi bani investiţi. Şi am plecat la o echipă nou promovată, Aris Limassol, pentru un an. Având în spate un om foarte potent financiar, care şi-a dorit să ducă echipa asta undeva să se bată cu granzii şi chiar am reuşit în primul an. Am terminat pe locul 4. Era un entuziasm şi o atmosferă atât de superbă în Cipru încât te simţeai fotbalist. Atunci în Cipru, după 3 luni de zile am semnat un alt contract cu aceeaşi echipă, pentru că nu vroiau să mă piardă. Încă 3 ani şi jumătate. Eu aveam momente, cel puţin în a doua jumătate a carierei mele, în care dacă mă duceam într-un loc şi mă simţeam bine, şi familia se simţea bine, era perfect pentru mine. Am refuzat în momentul acela ofertă de la Anorthosis Famagusta pentru că vroiam să stau în Limasol. Îmi plăcea ceea ce se întâmpla la echipa aia. Pe Omonia Nicosia, cu Andone antrenor, am refuzat-o. Nu ştiu dacă am făcut bine, dacă am făcut rău dar m-am simţit excelent şi a fost frumos.
Şi salariul era bun?
Salariul era bun. Cumva ceea ce se întâmpla în România cu salariile un pic mărite, da, era bun. Normal că a contat şi situaţia financiară.
A fost o perioadă prodigioasă, la Limassol, în Cipru. 4 ani de zile până în în 2010, 85 de meciuri, 46 de goluri.
Da, a fost o perioadă bună, am avut ocazia în ultimul an să joc pentru cealaltă echipă din Limassol, AEL şi să lucrez cu Stoichiţă. Am jucat finala Cupei Ciprului.
Ai fost împrumutat la AEL?
Nu, am reziliat contractul pentru că la sfârşitul celui de-al doilea an, Aris retrogradase.
Te-ai întors din nou la Aris în 2010.
Nu am fost împrumutat, am plecat, am rupt contractul cu ei, oamenii foarte ok, aveam un salariu destul de mare pentru ceea ce vroiau ei în Liga a 2-a. M-am dus la AEL Limassol, echipă mult mai titrată din Cipru şi din Limassol. Am stat decât un an după care m-am reîntors la Aris, promovând. Dar nu am fost împrumutat, am semnat.
Te-ai întors iarăşi în România, pentru o foarte scurtă perioadă la Astra Ploieşti şi Unirea Urziceni, mă refer la anul 2010. Apoi a urmat Concordia 2011-2012 şi te-ai retras din activitate în Liga a 2-a, undeva în mai 2013, de la Unirea Slobozia. Ce au însemnat anii ăştia pentru tine? Te gândeai la antrenorat?
Nu mă gândeam. M-am gândit pentru prima dată la antrenorat în perioada în care eram în Cipru. Ultimul an să zicem în Cipru, aveam 30 de ani şi am început şcoala de antrenori, Licenţa B. Era mult mai flexibilă, veneam la o perioadă de timp, adică nu trebuia să fiu prezent 100% şi atunci am început-o pentru că îmi doream lucrul ăsta şi simţeam că ăsta e drumul meu. Am terminat licenţa B, am avut acele încercări pe final, nu nereuşite dar... era deja panta pe după munte, descendentă, lucru care la un moment dat li se întâmplă tuturor. Şi am acceptat cumva să continui în Liga a 2-a, la Slobozia.
Te-ai întors acasă.
M-am întors acasă dar şi cu gândul de a începe a doua licenţă a mea, Licenţa A, pe care am şi făcut-o şi atunci trebuia să stau, să nu am atât de mare presiune atât fotbalistică dar şi cu şcoala. M-am retras la Slobozia şi în primă fază dl. Prepeliţă şi primarul dl. Stoica de atunci au vrut să mă pună antrenor. Mi-au spus, vii, echipa promovează în Liga a 2-a, vii antrenor şi jucător. M-am gândit şi eram sigur că nu o să reuşesc pe două fronturi, şi antrenor şi jucător .
Ai jucat 17 meciuri.
Discuţia a fost de la început, am zis vin ca jucător, mai joc un an şi pe urmă vom vedea. Îmi doresc să fiu antrenor dacă îmi oferiţi posibilitatea asta e OK, şi am jucat. Am făcut-o anul ăla destul de bine, Liga a 2-a, nu-ţi trebuie decât puţină minte iar fotbal ştiam şi atunci am ajutat echipa să ne îndeplinim obiectivul, locurile 1-8. Pentru că a fost un an de dificil, mai ales în a doua parte, probleme familiale pierzându-mi tatăl, am decis ca, chiar de ziua mea, pe stadionul Dinamo, contra lui Dinamo II, să mă retrag. Deci mai erau două etape obiectivul îndeplinit, am zis nu mai simt, nu mai aveam plăcerea de a sta pe teren şi atunci am făcut tot posibilul să ajut echipa să-şi atingă obiectivul şi am zis STOP. Nimeni nu ştia, toţi au fost surprinşi. Şi atunci o perioadă de încă 3 săptămâni cât încă mai aveam contract dar nu m-a mai interesat nimic, spunându-le asta şi toată lumea înţelegându-mă şi datorită obiectivului atins m-au lăsat în pace. Cumva vroiam să-mi fac ordine în minte şi să văd ceea ce vreau să fac. Şi bineînţeles că a venit oferta de la Slobozia, oraşul meu.
Sincer, nu aş vrea să fiu lipsit de modestie dar am făcut destul de multe pentru oraşul ăla în sensul că foarte mult public venea la stadion şi datorită mie, foarte mulţi prieteni au venit şi lângă echipă şi datorită mie. A fost un lucru benefic atât mie că am făcut trecerea de la fotbalist la antrenor cât şi oraşului. Şi am avut un an la Slobozia extraordinar, un an în care am promovat matematic dar din cauza lipsei licenţei nu am reuşit să jucăm în Divizie.
Dacă nu ar fi fost Dinamo la 20 de ani, unde ai fi vrut să joci?
Nu ştiu, dacă nu ar fi fost Dinamo...
Ştiţi pe timpuri, când aveam 13-14 ani, la radio, se transmitea un meci la 15 etape, auzeam de Craiova. Toată lumea ţinea cu Craiova maxima, Steaua era a armatei, Dinamo era a poliţiei, cumva toată lumea era împotriva armatei, a poliţiei şi atunci Craiova era aşa echipa liberă, echipa tuturor. Am ţinut cu Craiova, dar nu ştiam, nu-mi dădeam seama că nu cunoşteam pe nimeni. Dar la bloc acolo, printre stelişti, dinamovişti, eu ţineam cu Craiova.
Dar de când am ajuns la Dinamo, sunt dinamovist şi nu ţin din interes cu această echipă. Ţin că m-am ataşat şi oricine ar fi acolo eu ţin cu echipa. Pe mine nu mă interesează nume, eu ţin cu echipa aia. Sunt oameni de când am ajuns eu în 96’, sunt încă la stadion, suntem prieteni de atunci. Am intrarea oricum, oricând liberă, nu am avut niciodată probleme cu nimeni din conducere, cu nimeni.
Spectatorii, da, mă iubesc acum cu toate că au fost unele problemele tensionate anumite momente dar sunt iminente.
Cu ce antrenor ai lucrat cel mai bine?
O amprentă asupra caracterului şi comportamentului meu în societate şi în fotbal a pus-o Cornel Dinu. El, pe lângă antrenorul pe care îl ştie toată lumea, a fost şi un foarte bun pedagog. Noi, tineri, venisem dintr-un mediu social puţin aparte, ştia cum să vorbească, ştia cum să se impună, ce să ne transmită, ştia când trebuia să fim dojeniţi şi când nu. Exact ne-a pus pe drumul corect, şi nu numai pe mine,ci şi pe Florentin Petre, şi pe Hâldan, toată lumea. Să-ţi spun o întâmplare, veneam după un meci de la Craiova şi aveam o măsea care îmi umflase faţa şi am ajuns la 1 noaptea că am jucat târziu, iar dumnealui, Cornel Dinu, a dat telefon medicului său şi a rugat-o frumos pe acea doamnă doctor să vină că are un caz. La ora 3 dimineaţa el nu s-a preocupat să se ducă acasă. Ştia că sufăr şi nu era treaba lui, era a doctorului, dar m-a luat şi m-a dus la 3 dimineaţa la doctor. A stat cu mine, după care m-a dus acasă. Şi normal că am rămas mut de uimire. Nu credeam, adică poate ar fi aşteptat a doua zi să se trezească, să... a spus nu, în momentul acesta.
Ce model ai avut în viaţă ca jucător, când erai mic?
Nu am avut, nu. Îmi plăceau Hagi, Real Madrid, erau toţi, dar nu am avut un anumit stil. Îmi plăcea foarte mult, puţin mai încolo şi am avut posibilitatea să-l văd pe Pipo Inzaghi. Muream după Inzaghi. A fost un jucător cu tehnică zero, dar din orice poziţie o băga în poartă. Un profitor! El era la locul potrivit, în momentul ăla. Îmi plăcea Inzaghi şi am avut posibilitatea să-l cunosc pentru că Cosmin Contra a plecat la Milan şi atunci mă duceam aproape săptămânal la el. Stăteam de vorbă cu ei, cu Pirlo, cu Ambrosini, cu foarte mulţi. Şi am avut ocazia să-l cunosc, da.
Nu am fost tipul care mi-a plăcut să am amintiri. Eu nu am tricouri de la Dinamo acum, le-am dat prietenilor că pentru ei erau mult mai importante, eu nu am o poză făcută, cu toate că am avut posibilitatea să mă duc la N-derbyri, am fost tipul ăsta puţin mai retras, ba cu familia, ba linişte. Nu mi-a plăcut şi nu ştiu dacă e ceva negativ în asta de a colecţiona tricouri, de a face..., Mă gândeam că e important cu ceea ce am lăsat în urmă.
Continuă incursiunea noastră prin cariera de jucător a lui Adrian Mihalcea. După 5 ani şi jumătate petrecuţi la Dinamo, Mihalcea alege Italia. Prima escală, Genoa CFC, acolo unde a ajuns la pachet cu coechipierul său de la Dinamo, Vali Năstase.
Un fel de „Genoa romena”.
De acolo, ai plecat la Verona...
După câţiva ani petrecuţi prin Divizia C la Abatorul Slobozia, Adrian Mihalcea a fost transferat în vara anului 1995 la Călăraşi. „Ochit” într-un meci direct cu Dunărea şi de senatorul Doru Ioan Tărăcilă, la vremea aceea ministru de interne, Mihalcea a trecut cu bine proba de joc devenind unul dintre jucătorii de bază ai Dunării în sezonul 1995 – 1996. A marcat 6 goluri, obţinând pentru noua sa echipă şi 9 penalty-uri!