Vicepreședintele Consiliului Județean Călărași, Dan Laurențiu Ionescu, a participat astăzi la evenimentul dedicat Zilei Dezrobirii Romilor, un moment important de reflecție asupra progreselor realizate în incluziunea romilor și asupra responsabilității noastre comune de a promova echitatea, respectul și egalitatea.
În cadrul acestui eveniment, organizat în sala de ședințe a Consiliului Județean Călărași, profesorul și scriitorul Constantin Tudor a oferit o incursiune valoroasă în istoria romilor, evidențiind contribuția lor la dezvoltarea județului Călărași.
Discuțiile din cadrul evenimentului au subliniat faptul că doar prin solidaritate și colaborare putem construi un viitor mai bun pentru toți.
Amfitrionii evenimentului au fost Alin Ceacărescu, președintele filialei municipale Călărași a Asociației Partida Romilor PRO Europa și consilierul Daniel Stancu.
Ziua de 20 februarie marchează, în România, dezrobirea romilor odată cu promulgarea legii 28/2011 privind comemorarea dezrobirii romilor din România.
Dezrobirea a fost un proces lent care a durat aproximativ 80 de ani, începând cu prima lege care a desființat robia pentru o categorie de romi în anul 1783, și până la edictul domnesc din 1856 prin care erau eliberați romii particulari. Atunci, a fost promulgată Legea pentru desfiinţarea robiei în cazul ţiganilor particulari, aflaţi în proprietatea boierilor.
Dezrobirea romilor a fost o componentă importantă a modernizării sociale a principatelor române, fiind practic prima mare reformă socială a acestora.
Cea mai timpurie atestare documentară privind existenţa romilor pe teritoriul ţărilor române datează din 1385, într-un act emis de domnul Ţării Româneşti Dan I, care dăruieşte Mănăstirii Tismana mai multe posesiuni, printre care şi 40 de sălaşe de ţigani.
În Moldova, romii sunt amintiţi prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruieşte Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari. De asemenea, mai sunt amintiţi ţiganii mănăstirilor Visnevati (1429) şi Moldoviţa (1434).
În Transilvania, prima informaţie despre prezenţa romilor se referă la Ţara Făgăraşului. În timpul lui Mircea cel Bătrân, boierul Costea stăpânea satele Vistea de Jos, Vistea de Sus şi jumătate din Arpaşul de Jos, precum şi 17 ţigani de cort.
În ceea ce priveşte sosirea romilor pe teritoriul ţărilor române istoriografia română reprezentată de Nicolae Iorga, dar şi de alţi istorici români, face referire la faptul că ţiganii au venit în principatele române o dată cu invazia mongolă din 1241-1242.
În cursul Evului Mediu, romii din statele româneşti au reprezentat o importantă categorie socială. Fie că era vorba de ţiganii robi domneşti, robi mănăstireşti sau robi boiereşti, delimitarea categoriilor de ţigani era realizată în funcţie de apartenenţa la stăpân.
Ideea emancipării romilor a fost îmbrăţişată şi susţinută prin diferite articole sau studii la începutul secolului al XIX-lea de reprezentanţi de seamă ai iluminismului românesc printre care: Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri Gheorghe Asachi.
Adunarea Obştească Extraordinară din Ţara Românească a adoptat, în 1831, „Regulamentul privind îmbunătăţirea soartei ţiganilor statului” care urmărea statornicirea romilor şi deprinderea lor cu munca pământului.
După modelul acestui document, Adunarea Moldoveană a adoptat un „Regulament pentru statornicirea ţiganilor”, ca o anexă a Regulamentului Organic. Documentul promova aşezarea romilor statului pe moşiile particulare, aceştia obţinând astfel o serie de scutiri fiscale.
