Piesa care face obiectul expunerii a fost achiziţionată neasamblată, de la Pavel Nicolae, din Andolina, în anul 2000. Războiul este confecţionat din lemn de salcie, la începutul secolului XX.
Miniexpoziţia "Exponatul lunii", poate fi vizitată pe tot parcursul lunii iunie, la Secţia Etnografie a Muzeului Dunării de Jos, aflată în incinta blocului Arcadia.
Războiul de țesut reprezintă una dintre cele mai vechi invenții ale omului. Primele războaie de țesut manuale au apărut în mileniul al VI-lea î.Hr. În antichitate s-au folosit cele de tip vertical, la care țesăturile se realizau prin împletirea manuală a firelor de urzeală cu firul de bătătură, înfășurat pe o vergea ascuțită.
Războaiele de țesut orizontale s-au răspândit în timpul Evului Mediu.La acest tip de război de țesut din mijlocul cadrului ce uneşte picioarele de pe fiecare parte se ridică doi stâlpi mici verticali care servesc drept suport pentru partea superioară a războiului de ţesut. Cei doi stâlpi au fiecare în partea superioară câte o „şipcuţă găurită” orientată spre ţesătoare, care serveşte drept sprijin pentru „vatale” şi pentru „iţe”.
„Vătalele” sunt două blăniţe de lemn dăltuite în care se fixează „spata” şi care se agaţă de partea superioară a „mănuşilor”. Vătalele ajută la baterea firului trecut printre firele de urzeală, iar lungimea lor variază în funcţie de dimensiunea ţesăturii, fiind făcute din lemn. Cele două vătale prezintă un cant dăltuit de adâncime şi lăţime variabilă în care se fixează „spata”.
„Spata” este un obiect construit din lamele subţiri strâns legate între ele cu ajutorul unor fire cerate. Lungimea „spatei” variază în funcţie de lăţimea ţesăturii; pentru chilime şi scoarţele dintr-o foaie se întâlnesc spate cu lumgimi de până la 1,80 m, pentru preşuri şi macaturi în două foi se întâlnesc spate de 1 m, iar pentru pânză sau pentru marame, spatele au 40-50 cm, putând fi chiar mai mici în cazul prosoapelor (30 cm) sau betelor (10 cm). Nu numai lungimea spatei variază în funcţie de ţesătură, ci şi desimea şi grosimea ei. Astfel, pentru marame, ţărăncile foloseau spatele cu „dinții”, adică lamelele foarte subşiri şi dese; pentru pânză şi ştergare lamelele erau puţin mai rare dar la fel de subţiri; pentru scoarţe, chilime şi macaturi lamelele spatelor erau groase şi mai rare, iar pentru dimie sau plocade şi cergi erau destul de grosiere şi distanţate.
Desimea şi grosimea acestor „dinţi” era condiţionată de grosimea firului de urzeală: borangicul foarte subţire în cazul maramelor, bumbacul în cazul pânzei, ştergarelor sau scoarţelor şi lâna toarsă gros în cazul macatelor, dimiei sau a plocadelor. Lamelele aveau formă uşor concavă, fiind orientate în direcţia firelor de urzeală; prin fiecare spaţiu dintre două lamele se bagă decât un fir de urzeală.
Primele încercări de mecanizare a războiului de țesut datează din perioada producției manufacturiere în vestul Europei, când au fost inventate unele mecanisme de lansare a suveicii. Au fost aduse inovații de: Jacques de Vaucanson (1745) și M. de Gennes (1678).
Apariția în timpul revoluția industrială în Anglia a mașinii de filat (tors) a dat un impuls pentru mecanizarea țesutului.
În 1785, Edmund Cartwright a obținut patentul și a construit primul război de țesut mecanizat, la care suveica, ițele și vatala erau acționate mecanic.
Cea mai importantă invenție aparține lui Joseph Marie Jacquard, care în 1804 - 1808 a realizat mecanismul de comandă automată individuală a ițelor, ceea ce a permis obținerea unor țesături cu desene complicate și variat colorate.
În perioada 1889 - 1894, James Henry Northrop realizează mecanismul de înlocuire automată a țevilor cu firul de bătătură din suveică. Odată cu mecanizarea războiului de țesut, pas realizat în vederea unei mai mari productivități, s-a renunțat tot mai mult la folosirea războaielor de țesut manuale, verticale sau orizontale, astăzi acest meșteșug fiind pe cale de dispariție.
