Muzeul Dunării de Jos, instituție de cultură aflată în subordinea Consiliului Județean Călărași, prezintă publicului

PERSONALITATEA LUNII APRILIE - FLORIN VASILESCU - matematician

S-a născut la Călărași, la 3/15 aprilie 1897, ca fiu al profesorului de liceu de limba română Constantin Vasilescu. A urmat școala primară la Buzău, cursul inferior de liceu la ,,Unirea" din Focsani, iar cursul superior la liceul ,,Petru si Pavel" din Ploiești.

În anul 1915 intră la Facultatea de matematici a Universității din București. Ca licean, apoi ca student, a colaborat la ”Gazeta matematică” unde a fost imediat remarcat.

A participat la războiul din 1916-1918 ca sublocotenent într-o companie de aerostație creată de misiunea generalului francez Berthelot. În 1918 Florin Vasilescu își trece licența în matematici, la Universitatea din Iași. Demobilizat în mai 1918, el a funcționat pentru scurt timp la Iasi ca asistent al profesoarei Vera Myller. Pentru a-și pregati teza de doctorat în matematici, îl găsim la Paris, la Sorbona. Între timp obține o bursă și trece pe la universitățile germane pentru a studia noutățile din creația matematică germană. S-a reîntors la Paris, alege pentru doctorat una din cele mai interesante   și moderne noutăți matematice pentru acel timp: Funcțiile multiforme de variabile reale.

Teza de doctorat în matematici o susține la 28 mai 1925, având ca titlu: Essai sur les fonctions multiformes de variables reelles, obținând din partea comisiei de examinare calificativul ”tres honorables”. După susținerea doctoratului, Vasilescu se întoarce în România, unde este numit asistent al profesorului Emil A. Pangrati.

În această calitate funcționează până la 1 octombrie 1926, când a demisionat. În toamna anului 1926 obține bursa de studii la Paris și apoi bursa la Harvard SUA. În vara anului 1930, Vasilescu se întoarce în țară și este numit profesor titular de geometrie superioară și diferențială la Facultatea de Șțiințe a Universității din Cernăuți.

Prima însărcinare în învțământul universitar francez a avut-o în calitate de conferențiar de matematici la Universitatea din Montpellier în anul 1937 și este titularizat în 1938, iar la 1 ianuarie este înaintat ca profesor fără catedră. De la Montpellier a trecut la Universitatea din Lille, unde preia catedra de mecanică rațională. Între anii 1943-1958 a funcționat ca profesor fără catedră la Facultatea de Știinte a Universității din Rennes, ținând cursuri de mecanică fluidelor, precum și un curs special de calcul simbolic.

În activitatea didactică, Florin Vasilescu a fost un conferențiar plăcut. În afară de însărcinările didactice din România și Franța și conferințele ținute în 1928-1930 în SUA, în palmaresul său sunt trecute multe prelegeri la Paris și Geneva, tratând despre cercetări personale în domeniul mecanicii fluidelor, aplicații în fizica matematică.

În 1956 s-a îmbolnăvit de astenie, fiind spitalizat, apoi odihnindu-se câteva luni. A revenit în învățământ. În dimineața zilei de 15 octombrie 1958, în timp ce era în vizită la un prieten a avut un acces cardiac în urma căruia a decedat. A fost înmormântat la Vienne-le Chateau. Opera de frunte în care, pe timpul său nu a avut rival șțiințific, este aceea realizată în domeniul teoriei potențialului.

Bibliografie:

http://www.fizchimarad.ro/doc/18-19/Florin%20Vasilescu_biografie.pdf

Muzeul Dunării de Jos, instituție de cultură aflată în subordinea Consiliului Județean Călărași, prezintă publicului PERSONALITATEA LUNII MARTIE – ALEXANDRU PĂUNESCU - arheolog.

Alexandru Păunescu s-a născut la data de 3 martie 1931, în com. Nana, jud. Călărași, unde a urmat cursurile învățământului primar. În anul 1950 devine absolvent al prestigiosului Liceu "Mihai Viteazul" din București, care, chiar și sub regimul comunist, a păstrat importanța și valoarea din perioada interbelică a învățământului românesc.

Între anii 1950 și 1954 este student al Facultății de Istorie de la Universitatea București, iar între 1955-1960, încadrat la Institutul de Arheologie din București, urmează "treptele" evolutive ale calității de cercetător, impuse de sistemul administrativ al instituției: laborant, preparator, cercetător ajutător și cercetător stagiar.

În 1960 devine cercetător, în 1963, cercetător științific, în 1968, cercetător principal, în 1970, cercetător principal III, în 1991, cercetător principal II și în 1993, cercetător principal I, cea mai înaltă treaptă de cercetare în sistemul academic din România.

Pregătirea de specialitate, prin doctorat, și-a început-o în 1966, iar în 1970 a susținut examenul final, cu teza "Evoluția uneltelor      și armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României", veritabilă sinteză în domeniu.

Încă de la începuturile activității sale la Institutul de Arheologie, Al. Păunescu și-a dovedit marea putere de muncă și extraordinara capacitate organizatorică, în cadrul Expoziției Permanente a Muzeului Național de Antichități, una dintre primele instituții de cercetare arheologică modernă din România, de la începutul secolului al XX-lea.

Preocuparea sa permanentă a fost de a evidenția valorificarea cercetărilor arheologice efectuate de precursori, de colegii de generație sau de el însuși. Astfel că, în 1973, când s-a propus realizarea marelui Repertoriu Arheologic al României, Al. Păunescu a fost printre primii care s-au integrat în totalitate în laborioasa muncă de investigare, în arhive, biblioteci, muzee și pe teren, prin cercetări arheologice.

Pasiunea pentru cunoașterea trecutului îndepărtat al spațiului carpato-dunărean, interesul, demonstrat, pentru valorificarea cercetărilor arheologice de până la sfârșitul celui de al doilea război mondial, deosebita sa pregătire profesională în domeniu, au determinat conducerea Institutului de Arheologie din București să-l numească pe Al. Păunescu, în 1974, șeful Secției documentare a Institutului.

Al. Păunescu a fost membru în Consiliul Științific al Institutului de Arheologie din București, și în Comitetul de Redacție al publicației Studii și Cercetări de Istorie Veche (și Arheologie) a aceluiași Institut. Al. Păunescu a fost un fin tipolog al utilajului litic din domeniul paleoliticului. A înlocuit cunoștințele directe prin parcurgerea și însușirea bogatei literaturi de specialitate.

A utilizat, de cele mai multe ori prin eforturi proprii, cercetările interdisciplinare, îndeosebi din domeniul cronologiei absolute. În felul acesta, studiile sale, referitoare la încadrarea locuirilor paleolitice     și epipaleolitice - mezolitice de pe teritoriul României în contextul celor din spațiul sud-est și est-central european, au constituit premisele ștergerii calificativului de «pată albă» a teritoriului României de pe harta paleoliticului european.

Bibliografie: Vasile Chirica, Necrolog Alexandru Păunescu, în Arheologia Moldovei, XXVIII, 2005, p. 427-433

Sursa foto: Vasile Chirica, Necrolog Alexandru Păunescu, în Arheologia Moldovei, XXVIII. 2005, p. 427- 433

Responsabil Relații publice,

Muzeograf Andreea PARNIC

În cadrul Proiectului ”Mari Personalităţi Călărăşene”, Muzeul Dunării de Jos prezintă personalitatea lunii februarie. Este vorba de Sofronie Vulpescu, născut Ştefan Vulpescu; 9 februarie 1856 - 6 septembrie 1923) - episcop în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Născut în Lupşanu, judeţul Călăraşi, a  absolvit şcoala primară în oraşul Călăraşi, apoi a învăţat la Seminarul “Nifon” din Bucureşti, terminând în 1877 clasa a V-a la Sf. Sava. La 6 decembrie 1878 s-a căsătorit. La 24 şi 25 martie 1879 a fost hirotonit diacon şi preot. Din 1879 până în 1886 este învăţător în satul natal pentru ca apoi să fie paroh şi subprotoereu în Borcea până la 1889. La 4 martie 1882 rămâne văduv şi reia cursurile superioare la Seminarul „Central” din Bucureşti în 1890, pe care le absolvă în 1893, după care în noiembrie îmbrăţişează schima monahală în Mănăstirea Cernica.

Urmează cursurile la facultatea de teologie a Universităţii Bucureşti (1894-1898). Între timp, a fost cântăreţ la Biserica Sf. Spiridon cel Nou (1890-1893) şi preot la Catedrala Mitropolitană Română (1893-1900).  A devenit călugăr în 1893, luând numele de Sofronie. În mai 1900, a fost numit vicar al Eparhiei Râmnic din regiunea Oltenia; în aceeaşi lună, a fost consacrat episcop şi a folosit titlul de Craioveanul. După moartea lui Ghenadie Georgescu la sfârşitul anului 1912, el a condus eparhia pe o bază provizorie. În mai 1913, a fost ales succesorul lui Georgescu ca episcop de Râmnic şi a fost întronat luna următoare.

A tipărit Calendarul Bisericii Ortodoxe şi unele broşuri: „Voinţa liberă a omului” (1898), „Micul catehism” (1905, 1913), „Viaţa şi opera lui Immanuel Kant”, „Viaţa Sfinţilor Ecaterina şi Ştefan”, „Viaţa Sfântului Nicolae”, „Luther şi Noul Testament în româneşte” (1909). Spre sfârşitul anului 1916, Sofronie s-a retras la Bucureşti, de unde, din pricina atitudinii ostile faţă de autorităţile germane, care ocupaseră o parte din teritoriul ţării, la 19 mai 1917 a fost arestat şi închis la Mănăstirea Cheia, la Schitul Peştera Ialomicioarei şi la Căldăruşani.

Ostilitatea faţă de ocupant a deranjat cumva, mitropolitul Conon Arămescu – Donici scriind în septembrie 1917 că începând cu toamna precedentă, Sofronie a absentat câteva luni fără permisiunea sa şi fără concediu obişnuit. de absenţă înainte de a fi reţinut.

În dizgraţie faţă de autorităţile temporare şi acuzat de mitropolit, precum şi de conducerea politică, deşi a fost eliberat la 7 mai 1918, la scurtă vreme şi-a dat demisia.

Vulpescu a fost o ţintă a atacurilor vehemente ale scriitorului Tudor Arghezi, care într-un articol din 1913 din Seara intitulat „Unghiile şi sexul lui popa Iapă” („Unghiile şi sexul părintelui capră”) l-a numit, „porcul model al Sinodului românesc”, „păduchi episcop” şi „pasăre mare”.

Şi-a donat biblioteca seminarului Nifon Mitropolitul din Bucureşti, unde învăţase; în ultimii ani, aceasta a fost înglobată în Biblioteca Patriarhiei Române.

Şi-a petrecut restul vieţii în Bucureşti şi a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.

Muzeograf,

Andreea Parnic

În cadrul Proiectului Mari Personalităţi Călărăşene - parte a Programului Centenarul Marii Uniri, Muzeul Dunării de Jos deschide miniexpoziţia "Personalitatea lunii noiembrie – Avocat Aurel Elefterescu"

Cei interesaţi pot consulta pe tot parcursul lunii noiembrie, lucrările care fac referire la marele om de cultură, la sediul instituţiei din str. Progresului, 4.

”Născut la 26 noiembrie 1916(n.n.), fiu al eminentului învățător Mihail Elefterescu – care mi-a fost dascăl, avocatul Aurel Elefterescu a cochetat, încă din tinerețe, cu muzele, probându-și vocația în nuvele și schițe…

Mai târziu, după război, s-a dedicate cu trup și suflet, nu poeziei epice, ci artei ”spectacolului de teatru”… Asumându-și, în mod strălucit – mai mult de 30 ani -, rolul de regizor și de îndrumător (cu deosebire al echipei [pilot] de teatru a Casei de Cultură), Aurel Elefterescu și-a propus ca - în lipsa unui teatru profesionist local – să pună bazele unei mișcări teatrale de amatori talentați, pe care să o ridice (printr-o atentă selecție și șlefuire scenică) la nivelul instituțiilor artistice de profil – teatrul oferindu-le călărășenilor – în acea vreme – nu numai un respect și veritabil prilej de bucurie și de înălțare spirituală, ci și de evadare din cotidian și din cenușiul vieții de provincie...

După debutul răsunător (1946) cu piesa de teatru ”...Escu”, de Tudor Mușatescu, obiectivul central al regizorului îl constituie realizarea unui repertoriu solid, compus din opere de valoare din dramaturgia națională și universală, ceea ce i-a pretins (în afara obligațiilor de serviciu și a celor familiale) o muncă titanică, neremunerată, care, dublată de dăruire și pasiune, se va concretiza, în numai primii 20 de ani de activitate, în cele peste 500 de spectacole puse în scenă, precum și în peste 100 de premiere.

În toți acești ani – ca și în cei următori -, Călărașiul va deveni un oraș cultural înfloritor, distins, la mai toate festivalurile și bienalele de teatru, cu titlurile de laureat, cu medalii și diplome de interpretare.

Ca urmare a succeselor constante, repurtate de teatrul călărășean, Casei de Cultură îi va reveni onoarea ca, din 1961, să patroneze primul Teatru de amatori, cu stagiune permanentă, din România, iar din 1963, primul Teatru Popular (al cărui cofondator am fost, alături de regretații Alexe Oprescu, Florin Dumitrescu, Sofia Susan, Ilie Miță, Aurel Șerbănescu, George Grigorescu ș.a.).

Intelectual de bază și personalitate culturală emblematică, lui Aurel Elefterescu i-au fost recunoscute, postum, după 1990, meritele excepționale în edificarea, postbelică, a teatrului călărășean de amatori, ajuns, datorită Domniei Sale, la o celebritate nicicând visată.

De aceea, Teatrul Popular (de la întemeierea căruia se împlinesc 55 de ani!) va purta, cu onoare, în denumirea sa, numele ctitorului și părintelui său, Aurel Elefterescu...

Din 2003, va fi distins și cu titlul de ”cetățean de onoare” (în urma memoriului meu, cu ocazia lansării istoriei teatrului călărășean). Fie ca harul, devotamentul și noblețea eforturilor de-o viață, pe care Aurel Elefterescu le-a depus pe altarul Thaliei, să rămână pilduitoare pentru posteritatea călărășeană, pentru amatorii de teatru și frumos din orașul de pe malul Borcei... ”

Profesor Ilie-Ştefan Rădulescu